La masa, sau intre scaune?

Vă propun să reflectăm împreună la o întrebare importantă: cât mai este de unită Uniunea Europeană din 2018? Orice om informat îi cunoaște, în linii mari, povestea, de la postbelica Uniune a oțelului și cărbunelui (primul rod al reconcilierii franco-germane) până la Tratatul de la Lisabona. Între aceste două borne simbolice, s-a produs adevăratul punct de inflexiune: reunificarea Germaniei, permisă și dublată de colapsul URSS. Reinstalarea capitalei germane la Berlin (ca urmare a dărâmării trist-celebrului zid separator) a declanșat dinamica Vestului spre fostul Est sovietic, prefațată prudent și strategic prin extinderea NATO (care a înlocuit Pactul de la Varșovia). Procesul acesta de omogenizare – într-o formulă geopolitică bazată pe conceptul huntingtonian al ”sfârșitului istoriei” – a durat două decenii și a permis apariția unui conglomerat cu 28 de națiuni asociate în jurul unui set de valori împărtășite: democrație, stat de drept, piață liberă. Concluzia ideală și fericită a unei istorii tragice! O Europă unită, puternică, solidară, ca rezultat al globalizării stării de fapt numite pax americana. Cinci sute de milioane de cetățeni ca beneficiari direcți ai unei organizații economice, politice și militare menite să proiecteze pe toată planeta umanismul democratic și cultura libertății (de la cea intelectuală, până la aceea a liberului schimb). Două șocuri (de nimeni anticipate cu adevărat) au tulburat serenitatea acestui scenariu: atentatele de la 11 Septembrie 2001 și criza financiară din 2007/2008. Consecințele lor nu s-au manifestat imediat, ci prin acumulare de tensiune tectonică. Printre ele putem aminti eșecul Primăverii Arabe (și slăbirea aferentă a flancului sudic al UE), criza Eurozonei și Brexit. Iată fundalul pe care se profilează actualmente fragmentarea corpului politic din care face parte (de numai un deceniu) și țara noastră. În ce constă fragmentarea? Pe de o parte, în apariția unor partide eurosceptice și a sindromului cetății asediate: cele două au slăbit atât autoritatea Comisiei Europene, cât și centrul politic (format din familia PPE, ALDE și Socialiști). Pe de altă parte, în reapariția unor grupuri de vechi reflex patrimonial, căzute sub tentația autonomiei centrifugale. După Brexit, Franța și Germania sunt atrase de resetarea proiectului european (și poate de rescrierea Tratatelor) pe conturul vechii Europe carolingiene, atrenând în ariergardă mai slab performantele economii ale Europei meridionale (ibericii, italienii, grecii). În fostul Est comunist, zona vechii Mitteleuropa pedalează pe un soi de solidaritate cripto-habsburgică (grupul de la Vișegrad plus Austria). Revizionismul rusesc post-Crimeea și devitalizarea Parteneriatualui Estic alimentează, direct sau difuz, această nouă partiție Est-Vest. O altă trăsătură a dinamicii actuale privește slăbirea alianței euro-atlantice, prin cumularea mai multor factori: mutarea declarată a interesului strategic american în aria Pacificului (sub administrația Obama), Brexit și neo-protecționismul SUA sub administrația Trump (care, pe deasupra, se află în disonanță ideologică evidentă cu establishment-ul european).

Președintele Emmanuel Macron – stea în ascensiune a politicii europene – a ținut la Davos, de curând, un discurs care nu i-ar fi displăcut lui Donald Trump. Noul locatar de la palatul Elysée a făcut un anuț în engleză : France is back ! Și a repetat că UE trebuie ”resetată” în jurul unui nucleu dur, în cadrul unui multi-speed approach. Putem presupune că, în următoarea periodă, Parisul și Berlinul vor conveni asupra acestui concept și a unei foi de parcurs. Cred că primele două capitale ale Uniunii (cu o Londră în retragere) vor întări zona Euro, vor avansa în materie de apărare comună, vor presa pentru o politică fiscală mutualizată, pentru o relație ”pragmatică” și ”realistă” cu Moscova și pentru întărirea parteneriatelor comerciale cu China și India, fără a duce tensiunile (cum spuneam, ideologice) cu SUA într-o zonă de risc. De partea lor, americanii vor compensa costurile Brexit și vor dezvolta relații bilaterale consistente cu Varșovia, Budapesta și Praga. Căci, trebuie s-o spunem clar : ”euroscepticismul” grupului de la Vișegrad nu anunță retragerea acestor state din UE, ci doar noua lor bază de negociere, după ce și-au refăcut și consolidat economiile prea dependente (până acum) de investiții germane. Numeroase prognoze pe termen mediu indică perspectivele bune ale Poloniei, liderul grupului estic : această țară va deveni o putere regională semnificativă, până în 2050.

Personal, nu am motive pentru a anticipa o criză majoră a UE și îmi sprijin relativul optimism atât de rezultatul echilibrat al recentelor alegeri din Olanda, Franța și Germania, cât și pe datele economico-financiare mai curând pozitive, care atestă redresarea continentului după șocul din 2007/2008. Ne putem însă aștepta la o dinamică inedită, în care relația dintre statele-membre și instituțiile comunitare va fi deopotrivă negociată la nivel bilateral și în ”grupul patrimonial” de apartenență, conform celor schițate anterior. Până acum, balticii (prin tracțiunea grupului scandinav) și Vișegrad erau anexate simbolic spațiului germanic, așa cum Franța poza în lider informal al flancului mediteranean. Ne putem aștepta la o redistribuire a acestor roluri în funcție de ecuația carolingiană (Franța-Germania-Benelux) pe care dl Macron și d-na Merkel ne-au prezentat-o deocamdată în fază de concepție. Ei bine, unde se situează România în noua dinamică ? Consensul de la Snagov e pură arheologie. Mantra ”și cu UE și cu SUA” și-a pierdut centrul de gravitație. Avem un deceniu de integrare, dar nu suntem în Eurozonă și nici în spațiul Schengen, rămânând în schimb sub MCV, care – dincolo de virtuțile sale originare – degajă un parfum de pre-aderare. În ultimii doi ani, ne-am legănat în iluzia că presupusa ”derivă iliberală” a Grupului de la Vișegrad va face din noi, printr-un contrast avantajos, ”elevul bun” al ”noii Europe”: nu avem noi merite pregnante și cuantificabile, însă nu avem nici ”bilele negre” ale vecinilor din fostul lagăr socialist, așa că merităm de la sine un bonus. Or, așa cum sugeram, noua asertivitate a G4 nu e un semn de slăbiciune și inconștiență, ci unul de forță menită să transforme statutul lor de ”noi veniți” într-unul de actor continental inconturnabil. Riscul la care ne expunem e acela de a crede că, deși (sau pentru că) nu facem parte din G4, vom face automat parte din ecuația carolingiană, adică din nucleul occidental al proiectului european. Impresia mea e că am putea ”cădea între scaune”, rămânând (alături de Bulgaria și ”tamponați” de spațiul ex-iugoslav, dar și în vecinătatea unei Turcii cu potențial de instabilitate crescut) într-o zonă irelevantă, definită prin apartenență formală, dar cumva paralelă cu noua dinamică decizională a continentului.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro