La taclale cu Vlasti: vacanța în țară? Ba nu, afară!

Această conversație cu Vlasti, o recunoaștem cinstit amândoi, a pornit de la dezamăgirile lui Dan Negru provocate de o escapadă turistică în Grecia. Pentru cine a ratat mesajul său postat pe Facebook, îl reproduc eu mai jos (textul în sine își are importanța lui); acest mesaj a provocat reacții, cele mai multe ironice, dar a aruncat și sămânța fructuoasă a unei dezbateri aprinse între mine și Vlasti.

„Când stăm în genunchi, alții ni se par mari! Am ajuns printr-o conjunctură în Grecia. Știam că Atena, leagănul civilizației democratice a ajuns demult un ghetou. Litoralul grecesc însă, lăudat mereu de noi, pare în multe locuri o adunătură de Eforie a anilor ’90. Oamenii, grecii, admirabili. Ei știu că turismul e singura lor salvare într-o țară în care statul a eșuat.

Economia Greciei se bazează pe veniturile din turism. Dacă noi aveam tradiția și istoria Greciei și prezentul ei de azi, i-am fi crucificat pe toți. Suntem mult peste ce are Grecia azi! Noi, cei asupriți mereu în istoria noastră n-am decăzut așa cum au făcut-o grecii de-a lungul istoriei lor. În 200 de ani de la independență, Grecia a intrat în faliment de 7 ori. Când ni se pare ca alții sunt mai mari decât noi, să ne ridicam din genunchi!”[1]

După ce am citit mesajul lui Dan Negru l-am postat pe Whatsapp și Vlasti l-a dezavuat imediat. Nu intru în amănunte, ideea de bază a fost că un astfel de mesaj este absolut hazardat – chiar dacă mulți dintre noi avem cunoștință de situații sau cazuri în care o vacanță în Grecia a eșuat lamentabil dintr-un motiv sau altul; dar de obicei sunt cazuri izolate – atunci când te referi la o țară cu o zestre naturală atât de generoasă, cu infrastructură și servicii de turism puse la punct și testate în zeci și zeci de ani și recunoscută global pentru ospitalitatea sa.

Pe de altă parte, am susținut eu, nici România nu stă pe loc. Ce-i drept, este foarte dificil să susții cu șanse acceptabile ideea de a face o vacanță în țară și nu afară; documentând o serie de articole legate de vacanțele estivale pentru RepublikaNews am constatat că cifrele la care ar trebui să ne așteptăm pentru anul 2022 sunt dezamăgitoare: proiecții de 1,5 milioane de turiști la intern, dar cel puțin 5 milioane de români care intenționează să își petreacă vacanța peste hotare.

Totuși, o discuție pe această temă își are rostul ei. Mai mult, o discuție în sine despre vacanțe este obligatorie într-un an al crizelor, în care multe voci ne îndeamnă să renunțăm cu totul la cheltuielile hazardate și să facem economii, ba chiar să ne luăm al doilea job pentru a ne securiza veniturile.

Vocea rațiunii sună așa: o vacanță micuță, maxim o săptămână, undeva prin țară, poate la cort, trimis copiii la țară la bunici sau în tabere școlare și, în rest, muncă, multă muncă, eventual un job în plus, chiar dacă o fi de șofer de car sharing, pentru livrări la domiciliu sau cu jumătate de normă la un call center.

Dar cum putem să nu-i înțelegem pe cei care vor o vacanță, și încă una de vis într-un paradis al turismului, nu contează dacă trebuie finanțată cu un împrumut la vreun IFN obscur, pentru că, cine știe, poate fi ultima: dacă la anul vom fi și noi implicați într-un război? Ce-i în mână nu-i minciună!

Acestea toate fiind spuse, cărțile sunt pe masă: de aici am început dialogul cu Vlasti. Dacă ne-a dus unde trebuie, dacă ne-am ridicat la înălțimea temei și am punctat cu concluziile potrivite, rămâne să judece cititorul. Una peste alta, un dialog cu gândul la vacanță nu are cum să fie decât o dulce pierdere de timp, cu atât mai plăcută cu cât interlocutorii (dar și cititorii) se iau mai puțin în serios.

Vlasti, știu că nu ți-a plăcut pledoaria lui Dan Negru. Nu ești singurul. Am spicuit pentru tine din replica pe care a primit-o, ironic, de la un blogger, pe numele său Silviu Iliuță: „Băi, e nasol la greci! Vă rog mult să nu mergeți, că marea aia turquoise e așa de la acuarelele de le toarnă grecii noaptea în Egee. Tavernele alea n-au hamsii ca la Costinești, bagă gavros, care e un fel de hamsie mai mare, dar fără mujdei românesc. E nașpa și ouzo ăla, care e țuică amestecată cu pastă de dinți. Orășelele din Ciclade au pavele pe jos că n-au avut bani de ciment. (…) Bă, nici bisericile nu-s mișto în Grecia! N-au auriu, n-au cupolă ca aceea din Făgăraș. Sunt niște chestii mici, albe, de piatră. Plajele? Să fim serioși! Cum să faci plajă de pe stâncă? (…) Da’ și Acropolele ăla… Păi dacă renovam noi tunelee dacice de sub Marea Neagră… Jos Grecia! Toată lumea la Neptun! Ia porumbu’, neamule!” Pe tine ce te-a supărat de fapt la mesajul lui?

Vlasti către Cristi:

Da, Silviu intră în jocul (sau capcana) postării și îi răspunde pe niște excentricități ale spațiului românesc: cupole, mujdei, betonări excesive, uitându-se ironic la ele, dar iarăși nu vorbim despre valori (ori plusuri, minusuri, cifre absolute), doar ne ridiculizăm între noi. Postarea inițială nu are nimic despre turism în ea, pare să aibă dar nu are. Vorbește clișeelor și obsesiilor noastre colective, ridicol naționaliste. Ne spune că avem noi o problemă de percepție, de cum ne vedem: stăm în genunchi – OK, avem un deficit istoric, economic – OK, suntem și niște victime iarăși, de parcă nu știam că tot timpul suntem operați.

Adică trece niște slogane în revistă, ia niște deformări ale spațiului grec, pune (insinuează) niște virtuți ale noastre, dar n-am înțeles clar din text care ar fi acelea. Și putem să îi crucificăm pe toți, de parcă e un concurs de crucificări pe undeva. Din câte am înțeles până acu’, turismul încearcă maximizarea venitului național având dați niște factori naturali la care orice spațiu național-cultural își aduce aportul, cu o mai bună sau mai proastă organizare în timp.

„Arată ca la Eforie” este o altă etichetare aruncata probabil din necunoașterea semnăturii tipului de turism estival pe care îl propune Grecia, versus tipul de turism pe care îl propune România, adică: zgomotos, în șantier permanent, slab recondiționat, subinvestit, cu servicii de tip cantină și, pe alocuri, presărat cu localuri excesiv de scumpe și cu pretenții neatinse. Sau pentru că a călătorit prea puțin în Grecia. Atena s-a ghetoizat, dar are 21 de restaurante cu cel puțin o stea Michelin[2]! Așa că noi i-am crucificat și în sectorul ăsta, de servicii premium, și avem un (!) local în Cluj care are un bucătar cu 1 stea Michelin (deci bucătaru’ o are, nu localul). Zbârnăim. Nu știu pe cineva pe care să dăm vina acum pentru chestia asta!

Un alt capitol unde seamănă stațiunile grecești cu Eforie din anii ’80 este la numărul de hoteluri: de cinci stele – 444, de patru stele – 1.412 și cu un număr de paturi cumulat de 340.413. Mai departe, să trecem la consumul de masă al serviciilor de turism (sume brute), unde noi nu prea crucificăm bine, prin numărul de paturi cumulat ocupate de nerezidenți (celebrii străinii): Grecia – 120 de milioane de nopți petrecute de nerezidenți, România: 5,3 milioane de nopți petrecute de nerezidenți. La o populație aproape la jumătate cât a României, Grecia ne domină în turism pe un raport de 44 la 1.

Putem continua comparația cu alte două țări din blocul estic, colegi de post-comunism: Cehia: 27,2 milioane de nopți – raport cu România: 1/10,2; Bulgaria: 17,5 milioane de nopți – raport cu România: 1/6,6. Tipologia turistului care vine în Romania: pe primul loc stau turiștii din Republica Moldova, cu 4.917.707 intrări (cam o cincime din totalul de turiști care ne trec pragul și dublul populației din Moldova), pe locul doi este Ungaria, cu 3.561.548 intrări, Bulgaria, cu 3.527.103 intrări, Germania, cu 2.466.481 intrări, apoi Serbia, cu 1.426.741 intrări sau Ucraina, cu 1.055.344 intrări.

Deci observăm că sunt preponderent turiști din blocul estic, fost comunist și regional. Acum, în cifrele acestea nu știm cât la sută vin la muncă temporară din Republica Moldova, de exemplu, și câți consumă servicii de turism.[3]

Mai trebuie să înțelegem o chestie pe care postarea pare că nu o cunoaște aproape deloc. Este vorba despre caracterul special al experienței grecești: hoteluri mici, vernacularul fiind de case îngrămădite, cu o arhitectură cicladică (de regulă), bine definite (bungalouri tip, albe, presărate armonios pe coline). Deci, în Grecia chiar dacă poți găsi hoteluri mari, regula specificului local este un turism intim, tradițional, plin de un localism despovărător, în care te poți pierde într-un dulce anonimat sau poți să iei masa într-o piațetă foarte aglomerată, în taverne extrem de înghesuite, cu bolte maiestuoase de flori specifice zonei (leandru), în care mesenii se lasă încântați de ospitalitatea locală.

Ultima observație asupra postării este fondul freudian (slip) al ei. Din tradiția creștină evocată, cred că sensul nedorit este invers: cei care crucifică sunt gloata barbară, care aleg în mod vinovat și îndeobște greșit. Deci sensul meritului este că românii sunt gloata și crucifică, iarăși greșit și impulsiv? Una peste alta, cred că s-a ridicat piatra și chiar nu dorim să aflăm cât de jos suntem și desculți (în turism).

Cristi către Vlasti:

M-a amuzat ardoarea cu care l-ai combătut pe Dan Negru și țin să îți spun că, până la urmă, ai urmat nota ironică a blogger-ului Silviu Ioniță, chiar dacă nu ai dorit-o, ceea ce, într-un fel, demonstrează că dorința noastră – poate fi și absolut sinceră – de a ne compara cu o altă țară super-turistică ajunge, în final, de tot râsul. Putem face comparații punctuale, prin care să scoatem din anonimat exemplele noastre de reușită în turism – rare încă, mai curând excepții –, dar atât și nimic mai mult, dacă ne dorim să rămânem onești și credibili. Nu jucăm în liga mare, acesta este adevărul.

Pe mine comentariul lui Dan Negru nu m-a ostilizat după ce l-am citit, pentru că am regăsit acolo o idee pe care o am și eu, legată de tema îndrăznelii care nu este tocmai proprie românilor, sau cel puțin nu a fost prezentă în istorie decât ca excepție. Am avut marile noastre momente de îndrăzneală, dar acestea ne-au fi epuizat și s-au și găsit unii care să facă o întreagă teorie despre cum să stăm cuminți la locul nostru, să nu supărăm pe nimeni.

Este bine să îndrăznim, am încredere că vin din urmă generații care îndrăznesc – să intre în competiție cu alții la ei acasă, să lupte cu sistemul acasă și să-i strige în față că trebuie să se reformeze -, dar în același timp să îndrăznești nu este totul, chiar dacă merită să o faci inclusiv cu prețul de a greși și apoi de a plăti greu erorile făcute. Să îndrăznești cu ochii închiși nu are rost, bine este să îți gândești atent pașii și, da, apoi să-ți asumi că hazardul are un cuvânt de spus, inevitabil.

Ce vreau să spun? România nu are practic turism, adică infrastructura, modelul de afaceri, calitatea serviciilor din turism sunt la un nivel care nu poate fi pus în competiție cu cele din statele avansate și, de multe ori, nici cu cel din state din jurul nostru, ca Bulgaria, de exemplu, ca să nu mai vorbesc de Ungaria. Dar are insule de turism care încearcă – și reușesc! – să schimbe pe cont propriu această stare de fapt.

Pornind de la aceste insule care fac diferența și au tracțiune la turiști (străini sau conaționali) și dovedesc că sunt sustenabile, inovative, deci foarte căutate, putem face schimbarea la nivel macro. Cu o condiție: cei care decid în turism (că sunt din guvernarea locală sau centrală) să scoată capul din hârtii, să iasă din birouri și să vadă cum crește noua realitate. Să caute să o înțeleagă și să completeze respectivele proiecte cu ce trebuie o guvernare să facă: infrastructură de transport, infrastructură de utilități, scheme de sprijin pentru finanțare, deduceri, stimulente fiscale etc. Așa se scoate capul din pământ!

Vin și cu un exemplu: anul trecut am petrecut o săptămână în Banatul Montan și pe Clisura Dunării. Am văzut acolo lucruri minunate, dar am văzut și că drumurile au nevoie să fie modernizate, la fel porturile, ca să nu mai vorbesc de necesitatea unor proiecte de punere în valoare a zestrei de clădiri din orașe ca Oravița, Anina sau Herculane.

Acum o săptămână, un interviu la radioul public cu un antreprenor din turism de pe Clisură semnala faptul că în lunile de primăvară au avut un aflux de turiști serios, care le-a dat mari speranțe. Odată cu luna iunie, însă, spre consternarea celor care oferă acolo servicii de turism, cererea a început să scadă, deși majorările de tarife – pe fond de creșteri continue de prețuri – au fost temperate, chiar sub rata inflației. Explicația? Din păcate antreprenorii nu o au, ei au doar speranțe care nu s-au materializat și mari temeri pentru afacerile lor.

A doua temă ar fi trebuit să fie abordată cea dintâi, probabil: vacanță într-un an al crizelor, al furtunii perfecte care se anunță? Avem un război la graniță, se anunță o iarnă cu penurie energetică. Eu, de exemplu, cumpăram anul trecut un sac de peleți cu 26 de lei, ieri l-am luat cu 35 de lei! Inflația a ajuns la 15,1% din ce am citit în presa cu profil economic. Vor continua să crească dobânzile la credite, vor crește și cele la depozite, dar vor rămâne tot real negative. Puterea noastră de cumpărare s-a erodat într-un singur an cu mai bine de 15%, în medie. Guvernul anunță schimbări în regimul de taxe pentru anul 2023. În aceste condiții, să aruncăm cu bani pentru vacanțe este tot ce ne mai lipsește, cireașa de pe tort!

Vlasti către Cristi:

Da, aici tema este delicată. Eu aș recomanda, dacă pot spune asta, ca plecările să fie decise după ce s-au realizat niște economii de cel puțin 2 salarii lunare; dacă ai și credite la bancă, poate chiar de 3 salarii lunare. Adică, dacă pleci, banii folosiți să fie din ce a rămas peste cele 2-3 salarii economisite pentru vremuri incerte economic.

Dacă există o retracție spre prudență, recomand revenirea și explorarea tipului de turism pastoral, domol, cu trenul (bicicleta), drumeții, muntele, mișcarea, tonifierea și așa mai departe. Poți lua trenul de dimineață și să faci un traseu turistic accesibil din Sinaia, Bușteni de câteva ore, iar seara ești înapoi acasă. Beneficiile fizice și economice vor fi evidente. Aceste experiențe turistice sunt pe bugete mici și foarte performante la nivel personal.

Ce mi s-ar părea greșit (și glumesc puțin aici) este dobândirea unui credit bancar (sau de IFN) pentru a călători vara asta în lux (lifestyle) undeva în (să zicem) Italia și locul de muncă să nu fie prea sustenabil, să mai ai și un credit ipotecar cu dobândă variabilă.

Cristi către Vlasti:

Un bilet de la București la Bușteni costă 23 lei per persoană adultă, la acest moment. Deci o familie cu doi copii, unul cu bilet, celălalt fără sau redus, va plăti dus și întors pentru transport undeva la (minim) 150 de lei. Pentru sanvișuri, apă, câteva dulciuri etc. în drumeție și o masă luată la prânz sau o cină, înainte de întoarcere (mai ales că există și copiii în ecuație, care vor trebui hrăniți bine și la timp), înseamnă încă 200 – 250 de lei. Total: 400 lei pentru o zi de Valea Prahovei. Dacă scoatem masa gătită din program, servită la un restaurant sau autoservire, atunci poate că ne descurcăm cu 250 de lei pentru o astfel de zi de excursie. Nu tocmai ieftin.

Două excursii pe lună, din iunie în septembrie, înseamnă cam 8 drumeții și minim 2.000 de lei sau maxim 3.200 de lei. Și atunci cineva poate face următorul calcul: am economisit, să zicem, 800 de lei, am mai împrumutat de la un IFN (sau CAR, cum i se spune, după caz) alți 2.500 – 3.000 de lei și fac o vacanță de șase zile la mare, pe care toată lumea în familie o preferă.

Citeste continuarea discutiei pe Contributors.ro