Legea comertului alimentar: Cum ar putea lectiile trecutului sa previna greselile in viitor

Reluarea dezbaterii in Parlament asupra legii supranumite „51% produse romanesti la raft”, impusa de notificarea Comisiei Europene privind incalcarea legislatiei comunitare, ar putea reprezenta un moment prielnic pentru clarificarea prevederilor care au generat reale dificultati la punerea sa in practica.

Atat producatorii, cat si retailerii au semnalat ca definitiile si notiunile cuprinse in aceasta lege (Legea 150/2016 de modificare a Legii 321/2009) creeaza un domeniu de aplicare incert pentru ca sunt vagi sau insuficiente si, implicit, interpretabile.

In acelasi timp, eliminarea posibilitatii de prestare a tuturor serviciilor si respectiv de efectuare a platilor realizate de producatori/distribuitori catre marile lanturi de magazine a determinat transformarea serviciilor prestate de comercianti in discounturi si a complicat excesiv relatiile contractuale.

Astfel, chiar daca motivul principal al rediscutarii legii este remedierea prevederilor care afecteaza negativ libertatea de miscare a bunurilor – prin instituirea obligatiei ca fiecare comerciant cu o cifra anuala neta de afaceri sau care detine active de peste 2 milioane de euro echivalent in lei sa aiba la raft produse romanesti in proportie de minim 51% -, mediul de business a cerut sa fie revizuite si articolele referitoare la relatiile contractuale. Printre acestea, cele mai relevante sunt cele privind eliminarea platilor realizate de producatori/distribuitori catre marile lanturi de magazine.

Reamintim ca intentia acestei legi a fost sa sprijine productia locala oferind facilitati micilor producatori si sa echilibreze pozitiile contractuale, mai ales din perspectiva costurilor asumate de furnizori fata de comercianti. Insa, dupa mai bine de jumatate de an de aplicare a legii, este evident ca scopul nu a fost atins.

O solutie mixta – servicii si discount – ar avantaja atat producatorii, cat si comerciantii

In primul rand, neclaritatea privind domeniul de aplicare a legii – de exemplu daca li se aplica doar lanturilor de magazine sau tuturor comerciantilor de produse alimentare – a ridicat probleme altor categorii de operatori, cum sunt cei din sectorul HORECA, restaurante, furnizori de materii prime sau distribuitori.

In al doilea rand, eliminarea serviciilor prestate de magazine catre furnizori a impus discount-ul ca unica varianta de negociere. Din acest motiv, furnizorii au avut probleme in obtinerea si urmarirea beneficiilor economice pe care le primeau prin aceste servicii, discount-urile fiind acordate in functie de cantitate.

In acest context, consideram ca noua lege ar trebui sa includa o solutie mixta care sa satisfaca atat cerintele producatorilor, cat si pe cele ale comerciantilor.

Trei categorii de servicii din cele cinci care existau anterior si care erau impuse de necesitati practice ar trebui reintroduse: servicii logistice (depozitare, manipulare), servicii de transport si servicii de promovare a produselor.

Multi furnizori au nevoie de serviciile logistice si de transport ale comerciantilor pentru ca ei nu dispun de mijloace pentru a le indeplini sau, pur si simplu, aceasta alternativa le eficientizeaza costurile. Prin urmare, ideea de la care s-a pornit in formularea legii – eliminarea serviciilor pentru a obtine un pret net la raft – nu si-a probat valabilitatea, dimpotriva, a dat nastere altor probleme.

Totusi, revenirea la prevederile anterioare modificarilor aduse prin Legea 150/2016 ar perturba, in acest moment, si mai mult relatiile contractuale. De aceea consideram ca aplicarea unui mix intre servicii si discount-uri ar regla neajunsurile constatate in practica si ar fi conforma cu realitatea, de vreme ce furnizorii beneficiaza si in acest moment de ele.

Alte prevederi problematice

Pe de alta parte, din perspectiva fiscala, tratamentul difera in functie de natura tranzactiei. Astfel, daca vorbim despre reduceri comerciale, reglementarea prin contract si verificarea conditiilor de acordare nu genereaza riscuri fiscale pentru partile contractante.

Insa in cazul serviciilor, tratamentul fiscal la nivelul producatorului presupune ca acesta sa probeze ca aceste servicii sunt prestate pentru activitatea economica si deci, implicit, ca exista documentele justificative care demonstreaza acest lucru. Mai mult, modificarile aduse in 2016 slabesc sansele de a putea argumenta deducerea cheltuielilor cu serviciile la nivelul producatorului, atat timp cat activitatea sa a continuat in 2016 si fara „existenta” acestora.

O alta problema cu care s-au confruntat partile in 2016 a fost neclaritatea privind termenul de intrare in vigoare a legii. Din acest motiv, partile au inceput negocierile contractuale fara a sti exact cand trebuie sa le incheie. In plus, din perspectiva practica, negocierile anuale aferente acestor contracte dureaza mult. Prin urmare, s-ar impune ca termenul de intrare in vigoare a oricaror modificari viitoare sa ofere suficient timp pentru ca partile sa poata negocia si semna noile contracte.

O privire comparativa asupra modelelor legislative din statele europene

Un studiu efectuat anul trecut de SCA Reff & Asociatii impreuna cu alte societati de avocati membre ale retelei internationale de avocati Deloitte Legal (reteaua globala de avocati care colaboreaza cu Deloitte) a evidentiat ca in marea majoritate a statelor din Uniunea Europeana nu exista prevederi similare celor din Romania.

Exista unele state care au incercat sa introduca obligativitatea achizitionarii produselor din lantul scurt de aprovizionare (Germania, Italia), insa prevederile nu au fost aprobate, in principal din ratiuni privind incalcarea legislatiei concurentei. Totusi, unele jurisdictii au ales, prin programele adoptate, ca producatorii locali sa primeasca ajutoare de stat si sa fie sustinuti sa isi vanda produsele in cadrul pietelor (magazinelor locale), cum sunt cazurile Ungariei, Estoniei sau Bulgariei.

Studiul amintit a relevat ca in marea majoritate a jurisdictiilor europene nu se regasesc prevederi care sa interzica de plano prestarea serviciilor de catre comercianti. Cu toate acestea, sunt state care interzic prestarea unor servicii similare cu cele care erau prevazute de Legea 321 (respectiv Slovacia, care interzice facturarea catre furnizori a serviciilor logistice, de plasare la raft sau alte activitati promotionale), in timp ce in altele prestarea acestor servicii este limitata sau conditionata (Portugalia, Irlanda sau Cehia).

Un articol semnat de:

• Camelia Malahov, director Deloitte Romania
• Silvia Axinescu, avocat, Reff&Asociatii