„Libertatea fără discernământ e derapaj, e cădere liberă, e haos”. Interviu cu scriitoarea Ioana Pârvulescu la celebrarea unei figuri importante a rezistenței anticomuniste

La 17 ani de la dispariția Monicăi Lovinescu, vocea ei rămâne un reper moral pentru cultura română. Gala care îi poartă numele, ajunsă la a treia ediție, premiază nu doar valoarea intelectuală, ci și curajul de a spune adevărul. Într-un interviu publicul HotNews, scriitoarea Ioana Pârvulescu, președinta juriului, vorbește despre libertate, dreptate, dar și despre puterea de a rămâne vertical în aceste vremuri tulburi. 

• „Nu trăim într-o epocă de mare noblețe sufletească. O mulțime de oameni, din păcate printre ei mulți șefi locali, au o ignoranță istorică năucitoare. Nu fac diferența între torționari și victime, între sacrificiul asumat și profitul fără rușine”, spune Ioana Pârvulescu în interviul pentru HotNews.
• Pe 19 noiembrie 2025, la Ateneul Român, va avea loc Gala Premiului „Monica Lovinescu”, eveniment care a fost înființat în 2023, an care a marcat centenarul nașterii uneia dintre femeile remarcabile ale istoriei României moderne. Organizat de Fundația Humanitas „Aqua Forte”, împreună cu Editura Humanitas, premiul în valoare de 10.000 de euro este dedicat cărților de nonficțiune din zona umanistă și unor demersuri intelectuale de anvergură.

O figură centrală a rezistenței culturale anticomuniste

Născută la 19 noiembrie 1923, Monica Lovinescu a fost una dintre cele mai importante voci ale exilului românesc și un reper de luciditate morală într-o epocă a compromisului. Fiica criticului Eugen Lovinescu a absolvit Literele la Universitatea din București și, în 1947, a plecat în Franța cu bursă de studii, unde a cerut ulterior azil politic. 

Din exil, a devenit o figură centrală a rezistenței culturale anticomuniste, prin emisiunile sale de la Radio Europa Liberă, difuzate între 1962 și 1974, unde a comentat lucid literatura, istoria și valorile democratice. A rămas până la moartea sa, în 2008, o conștiință vie a adevărului și a libertății, o voce care a refuzat tăcerea și uitarea.

Astăzi, premiul care îi poartă numele nu este doar o distincție literară, ci și o formă de memorie activă, o continuare a spiritului critic și moral al Monicăi Lovinescu. 

În 2023, premiul a fost acordat, ex aequo, lui George Ardeleanu (editor), pentru Ediția integrală Nicolae Steinhardt, 22 de volume (Editura Polirom, 2021) și Alexandrei Furnea, pentru volumul „Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars” (Editura Humanitas, 2022). 

În 2024, premiul a fost decernat lui Vlad Russo, pentru noua traducere a „Eseurilor” lui Montaigne (Editura Humanitas, 2021–2023), la 50 de ani de la prima publicare integrală în limba română; cu un premiu special a fost distinsă Cristina Cioabă, pentru albumul „Monica Lovinescu. O viață, o voce, un destin” (Editura Humanitas, 2023).

Juriul este format din scriitoarea Ioana Pârvulescu (președintă), criticul literar Alexandru Călinescu și Răzvan Purcărea, un librar de carieră, cu peste 25 de ani de experiență.

Despre sensul premiului „Monica Lovinescu”, dreptate culturală, libertate și responsabilitatea scriitorului, am stat de vorbă cu Ioana Pârvulescu.

„A face dreptate (istorică) este mai degrabă un gest de mângâiere”

– Premiul care poartă numele Monicăi Lovinescu a devenit, în timp, un reper moral și cultural. De ce simțiți că este necesar un astfel de premiu în România de azi?
– Ioana Pârvulescu: Reperul moral este, desigur, Monica Lovinescu însăși. Premiul, care se dă anul acesta pentru a treia oară, beneficiază de aura ei morală și începe să fie cunoscut. Noi, membrii juriului, avem un ajutor extraordinar atunci când dezbatem și alegem. 

O facem în spiritul celei care dă numele premiului și pe care nu numai că toți trei am ascultat-o la Radio Europa liberă și am citit-o, dar am și cunoscut-o. De aceea ne putem cenzura subiectivitatea. E deci mult mai ușor decât în alte jurii, în care subiectivitatea e în floare. 

Există o mulțime de cărți și de acte culturale în ziua de azi care nu sunt suficient de vizibile: traduceri care necesită ani de muncă, ediții critice migăloase, opere de erudiție, cărți care țin de istoria trăită și de memorialistică. Și există mărturiile despre ororile istoriei și, pe de altă parte, ale eroilor discreți, ca să preiau sintagma lui Vargas Llosa. Suferința și nedreptatea s-au transformat uneori în carte. Ar fi o nouă nedreptate să ignorăm așa ceva, orbiți de jocurile de artificii ale vedetelor de o clipă, care confiscă atenția publicului.

– Ce anume din spiritul Monicăi Lovinescu ați dorit să se regăsească în acest premiu și cui se adresează el?
– Pentru mine, important e spiritul ei de dreptate. Lumea își închipuie dreptatea ca pe o vendetă, un fel de „dinte pentru dinte…”, și mulți se tem de asta. Or, a face dreptate (istorică) este mai degrabă un gest de mângâiere, fiindcă el este orientat în primul rând către cei cărora li s-a făcut rău, fie și prin tăcere. Desigur, e nevoie de mare finețe, nu e un lucru simplu, iar Monica Lovinescu avea calitățile necesare înțelegerii de adâncime. 

Am pomenit și de actele de dreptate culturală: să dai premiu unei munci retrase, dar de care nu e capabil oricine. În sensul acesta vreau să spun că, pentru juriu, toți nominalizații sunt foarte importanți. Nu le putem da premiu tuturor, dar ne-am dori ca nominalizarea să aibă valoarea unui gest de recunoaștere deplină.

„Nu trăim într-o epocă de mare noblețe sufletească”

– Ce mai înseamnă astăzi, pentru societatea românească, numele Monicăi Lovinescu?
– Nu trăim într-o epocă de mare noblețe sufletească, înclinată să-și recunoască valorile. O mulțime de oameni, din păcate printre ei mulți șefi locali, au o ignoranță istorică năucitoare. Nu fac diferența între torționari și victime, între sacrificiul asumat și profitul fără rușine. Le e totuna. În prezent mai sunt oameni care știu exact cine a fost Monica Lovinescu, care sunt în stare să-i recunoască vocea și la propriu, și la figurat, dar numărul lor se împuținează de la un an la altul. Un premiu ajută ca această voce să fie recunoscută cât mai mult timp, chiar după ce noi, cei care am ascultat-o „pe viu”, nu vom mai fi.

– Ați cunoscut-o, cum spuneți, pe Monica Lovinescu. Cum a fost experiența aceea și cum ați descrie-o pe Monica, dincolo de legenda pe care o știm cu toții?
– O femeie în aparență obișnuită, dar calitățile excepționale se ascund în asemenea oameni obișnuiți. Caldă, fragilă și rezistentă, cu simțul umorului și simț istoric, o doamnă fermecătoare, care nu te împovărează cu tristețile ei ascunse, care te „adoptă” cu bucurie. 

Un om monden și modern, plăcut, educat într-o casă de intelectuali interbelici, dar care, pe lângă pasiunea cărții, are și o latură aventuroasă, ludică. Dacă istoria nu i-ar fi oprit evoluția, ar fi devenit o cunoscută regizoare (studiase cu Camil Petrescu) sau o scriitoare, poate de distopii. Deși a practicat aceste lucruri, a făcut-o punctual. Din motive istorice, și-a dedicat energia, în schimb, jurnalismului de calitate (și mă bucur că avem și azi femei care merg pe urmele ei), jurnalismului care ar fi meritat un premiu vizibil. Cel puțin, dacă n-a primit acel premiu în toată viața ei, a devenit un premiu.

– La rândul ei, Monica Lovinescu a notat în propriul jurnal despre întâlnirea cu dumneavoastră – despre familiaritatea și firescul discuției. Cum ați simțit acea conexiune? Ce v-a rămas cel mai puternic în minte de atunci?
– Notația este despre momentul când am vizitat-o la Paris, o singură dată, prin 2001, cred. O întâlnisem deja de mai multe ori în România, dar în public, acum era altceva, era la ea acasă. 

Totul m-a impresionat, începând cu casa în care m-am simțit cum mă simt la mine, la București: era plină de cărți, precum și de muzica lui Virgil Ierunca, discurile lui iubite. Apoi relația dintre ei doi, două jumătăți ale unui întreg plin de sens, oameni care trecuseră prin atât de multe lucruri împreună, un fel de Filemon și Baucis. Apoi felul prietenos în care mi-au vorbit ca unei prietene vechi. Tonul just, felul lor prevenitor de a fi, râsul și luciditatea, încrederea în interlocutor, vederile juste asupra cărților, totul îți asigura un confort interior extraordinar.

– Cum simțiți ideea de libertate în România anului 2025? Cum îi percepeți pe români, azi, în raport cu libertatea? E ceva ce v-ar plăcea ca oamenii să înțeleagă mai bine, având în vedere și contextul politic actual?
– Există libertate, categoric. Problema e că multă lume crede că asta e ceva de la sine înțeles, ca aerul, că libertatea există o dată pentru totdeauna. Ca toată generația mea, care a cunoscut și destui ani cu lipsă de libertate, sunt foarte sensibilă la orice tendință de a o îngrădi, la orice obligație ideologică. Cred că noi adulmecăm primejdia mult mai ușor, suntem pățiți. Recunoaștem simptomele, așa cum, după ce o dată ai fost bolnav de gripă, știi de la prima durere în gât ce te așteaptă, și iei din timp medicamente, ca să previi. 

Dar acum boala, iată, a izbucnit lângă noi: cine și-ar fi închipuit că vom vedea cum la granița României începe un război, o încercare de invazie, și din nou una rusească? Toate temerile noastre istorice, atenuate sau chiar dispărute în ultimele decenii, au reizbucnit cu forță. 

Un alt aspect în privința raportării la libertate, nu la fel de grav, dar care poate deveni periculos, ar fi că unii oameni își închipuie că a fi liber înseamnă că poți face și spune chiar orice. 

A te purta ca un descreierat sau ca un necioplit sau a te droga este, de fapt, o insultă la adresa libertății, care presupune neapărat discernământul și o lume coerentă. Libertatea fără discernământ e derapaj, e cădere liberă, e haos. Rațiunea vine din interior și, ca să o ai, este până la urmă o chestiune de cultură, de educație în sensul cel mai larg, singura care salvează omenirea, cu libertatea ei cu tot, de la autodistrugere.

„Spirit civic înseamnă să știm măcar pe ce lume trăim”

– Cum credeți că îi putem apropia pe oameni, mai ales pe tineri, de carte și de lectură?
– Scriind și publicând cărți bune, în primul rând, și pentru gusturi cât mai diverse. Din fericire piața de carte e foarte variată și bogată. Vedeți, există o tendință la toți oamenii, poate mai mult la tineri, dar nu doar la ei, de a prelua tot ce îi entuziasmează și îi face fericiți pe alții, de la mâncare la haine, de la obiceiuri la spectacole.

Eu cred că, dacă entuziasmul nostru e constant și bine pus în valoare – cum se întâmplă de pildă la festivalul de carte FILIT, de la Iași, sau la Bookfest în diverse orașe mari, – el e transmisibil. Nu vor citi toți tinerii, dar vor citi destui ca să transmită și să preia ștafeta. Și le-aș spune editorilor, care în clipa de față sunt puțin descumpăniți, să nu-și piardă curajul: cărțile nu mor niciodată! Nu ard și nu mor. Este convingerea mea, demonstrabilă pe milenii în care cartea a rezistat.

– Cum vedeți generația tânără din România? Cât de important este pentru ei să-și cunoască istoria și să o înțeleagă, pentru a se înțelege pe ei înșiși și prezentul în care trăiesc (așa cum puncta Ana Blandiana la ediția galei din 2024)?
– Componența acestei generații este foarte variată. Felul tinerilor de a fi și de a vedea depinde de multe lucruri, dar în principal, cred, de trei: familia, profesorii (nu spun școala, pentru că un profesor bun poate face minuni, în ciuda unui sistem de învățământ păgubos) și, extrem de important, cercul de prieteni al fiecăruia. De aceea n-aș putea generaliza. Fatalitatea istoriei ne amenință pe toți, nu numai pe tineri, dar ei sunt victime mai ușoare. 

Istoria recentă, vorbesc de secolul XX, a avut, pe lângă cumplitele ei războaie, două mari molime: fascismul, în multiplele sale forme (includ aici, fără să mai intru în nuanțe, mussolinismul, nazismul și varianta autohtonă ușor diferită, legionarismul) și comunismul, acesta mai lung. Unele mai sinistre decât altele! Și, ce să vezi?

Azi și-au scos iar coarnele, toate: războiul, nostalgia comunistă și tendințele fascistoide (legionarismul unor lideri de partid care mizează pe un naționalism exacerbat, pe componenta mistică, pe cultul liderului căzut din cer etc.). Și unele, și altele „se poartă” la unii tineri, e așa, o cochetărie, o modă. E ca și cum ai adopta crima. 

Se poartă crima în sezonul ăsta? Hai să o port și eu, că-mi vine bine! E ca și cum i-ai lăuda pe unii care torturează și ucid. Dacă ți se pare cool, trebuie să știi cum s-a sfârșit: toate se întorc și asupra ta, ți se va întâmpla același lucru pentru că istoria e cruzimea însăși. Dacă nu știi asta, da, cochetezi cu răul și îi deschizi drumul. Mereu mă întreb cum e posibil și cât de dezinformat sau prost poți fi? Din fericire, există și ceilalți tineri, cei informați, care se opun prostiei, iar pentru ei nu am îndeajuns cuvinte de laudă. Dacă ar fi să le fac o recomandare, aș recomanda tuturor prudența. Să nu se arunce orbește în ideologii.

– Credeți că scriitorul are și o responsabilitate civică, aceea de a semnala derapajele societății?
– Orice om are o responsabilitate civică, cât timp trăim în cetate și nu în peșteră sau în pustietate. Dar mai ales scriitorul, pentru că fiecare cuvânt spus contează, e plin de urmări. Monica Lovinescu a fost o voce a cetății, care nu putea murdări cuvântul prin minciună, cum a și spus.

Nu înseamnă că toți trebuie sau putem să devenim voci publice, pentru că nu avem cu toții calitățile necesare, nu avem le physique de l’emploi, dar spirit civic înseamnă să știm măcar pe ce lume trăim. Atenție însă, nu zic că literatura trebuie să fie militantă – nu, nu trebuie, și-ar pierde libertatea –, ci că, atunci când avem prilejul, noi, scriitorii, e bine să spunem cât putem de clar ce credem că este spre folosul cetății noastre.

Cetate înseamnă ziduri de apărare împotriva răului și conviețuire măcar suportabilă, dacă nu chiar plăcută, în interior. Sper că așa va fi!

Nominalizările la Premiul „Monica Lovinescu“ 2025 (lista scurtă, în ordine alfabetică)

• Octavian Buda, Privirea lui Thanatos. Epidemii, războaie, asasinate, masacre în șase istorii medicale locale și globale, Editura Polirom, 2024
• Vitalie Ciobanu, Stat captiv, mod de folosire: Republica Moldova. O cronică subiectivă, Editura Cartier, 2024
• Sabina Fati, Cine râvnește la gurile Dunării. O călătorie pe timp de război în Delta extinsă: Transnistria, Ucraina, Basarabia, România, Editura Humanitas, 2024
• Alin Mureșan, Clara Mareș (coordonatori), Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, Editura Polirom, 2025
• Georgiana Țăranu, Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, Editura Humanitas, 2025

Biletele pentru Gala de pe 19 noiembrie pot fi achiziționate de pe platforma Eventbook.ro.