Nadejda din Mariupol a scăpat. Cum au fugit din orașul asediat 16 oameni, patru pisici și un câine, în două mașini fără geamuri, 800 de km prin mijlocul războiului
Nadejda Suhorukova, femeia care a impresionat o lume întreagă cu postările ei pe Facebook despre viața locuitorilor din Mariupol, a acordat un interviu în exclusivitate HotNews.ro, după ce a plecat din orașul asediat de ruși și a ajuns în siguranță în localitatea în care trăiește fiul său, lângă Odesa. Soțul său a rămas în Mariupol, iar Nadejda spune că „trebui să-l scoată cumva de acolo”.
16 oameni, patru pisici și un câine, îngrămădiți în două mașini cu geamuri sparte, pe un drum de 800 de kilometri, în mijlocul războiului. Nu este scenariul unui film, ci drumul făcut zilele trecute de Nadejda Suhorukova, femeia din Mariupol care a impresionat o lume întreagă cu postările ei pe Facebook în care descria viața locuitorilor din orașul asediat de armata rusă și unde aproape nu mai există clădiri neatinse de bombe.
Nadejda a fugit din orașul încercuit, împreună cu câțiva prieteni, și a ajuns în Cernomorsk, lângă Odesa, acolo unde trăiește fiul său. După ce s-a aflat în siguranță, într-o zonă din Ucraina unde rușii nu au lansat încă un atac pe scară largă, femeia, care este de profesie jurnalistă la o televiziune locală, a acceptat să dea un interviu pentru HotNews.ro.
Ne-a povestit în detaliu cum a fugit din „orașul morții”, ce drame a lăsat în Mariupol, ce s-a întâmplat cu soțul său rămas în partea ocupată de ruși a orașului, precum și multe altele. De asemenea, am stat de vorbă și cu fiul femeii, jurnalist și el, care locuiește în Cernomorsk. În cele ce urmează prezentăm interviurile cu cei doi.
„Nu există niciun coridor umanitar în Mariupol. Oamenii ies singuri, așa cum pot”
Distanța dintre Mariupol și Cernomorsk. FOTO: Google Maps
Ne povestiți cum ați reușit să plecați din Mariupol? În ce măsură sunt asigurate de ruși acele coridoare umanitare pentru evacuarea civililor?
Nadejda Suhorukova: Până acum nu am încercat să părăsim Mariupol, pentru că eram conștienți că nu avem nicio șansă. Am stat în subsol cu mulți alți oameni, inclusiv cu mama mea, o prietenă, feciorul și mama ei, nepoții mei, părinții lor, adică fratele meu și soția lui.
Am încercat să luăm mașina prietenei mele, voiam să ieșim din oraș împreună. Mașina se afla lângă o școală, care a fost bombardată puternic. Pentru a deschide garajul e nevoie de vreo 10 minute. Dar aceste minute înseamnă mai multe bombardamente. Nici nu mai știu câte exact.
Pe de altă parte eram conștienți cu toții că dacă nu ieșim, vom muri sau ne vom pierde mințile. După ce ne culcam, auzeam cum zboară avioanele. Nu eram siguri că vom supraviețui în acea noapte.
Dimineața au început bombardamente puternice. Atunci au venit la noi prietenii noștri care erau foarte hotărâți să urce în cele două mașini pe care le aveau și să plece. Am plecat împreună cu ei. Ulterior am observat că mașinile aveau găuri de la fragmente de proiectile. În total, eram 16 oameni, patru pisici și câinele Angi. Ne-am înghesuit cu toții în aceste două mașini.
Când am mers pe bulevardul Păcii (din centrul orașului – n.r.), am văzut că acesta deja nu mai exista, nu mai era nimic. Unui bloc de 15 etaje parcă-i rupsese cineva peretele din spate. Peste tot erau bucăți de sticlă și cenușă. Pe alocuri am văzut oameni morți, acoperiți cu hainele lor.
Am mers prin cartiere cu locuințe. În aceste case erau pur și simplu găuri de parcă cineva le-ar fi scos inima. Totul drumul cu mașina, ne-am rugat cu voce tare să supraviețuim. Când am ajuns în regiunea Primorsk, am văzut că aceasta nu este atât de bombardată în comparație cu orașul nostru. Atunci am putut respira mai ușor.
Nu există niciun coridor umanitar! Nimeni nu scoate oamenii, ies singuri, așa cum pot, riscându-și viețile.
Una din pisicile salvate din Mariupol. FOTO: Arhiva personală
Ați mers vreo 800 de kilometri până la Cernomorsk, de câte ori ați nimerit sub bombardamente sau ați văzut aceste atacuri în apropiere?
Am fost bombardați masiv doar în Mariupol. Când am ajuns la Manguș, un sătuc pe lângă Mariupol, acesta este deja ocupat, am văzut și am auzit că din Manguș se trage spre Mariupol. Noi pur și simplu am stat în mașini și am așteptat până când am putut trece. Alți oameni ne-au spus că au văzut cum se trage dinspre navele rusești către Mariupol.
Adică nu le mai ajung (n.r.- rușilor) rachetele și aviația, acum folosesc și nave pentru aceste omoruri. Ulterior, am ajuns și în Melitopol, tot deja ocupat, și de acolo se trage spre teritoriul controlat de Ucraina.
Am înțeles că, din păcate, unii din membrii familiei dumneavoastră au murit în Mariupol. Și știu că nu ați putut lua legătura de mult timp cu soțul dumneavoastră. Acum știți ceva de soarta lui?
Pe 23 martie, soțul meu a luat legătura cu mine. Mi-a povestit că a fost urcat într-un autobuz și scos în partea ocupată (n.r.- din Mariupol), în satul Bezîmenoie. Până atunci a stat în subsolul Maternității nr.2. Prima dată m-a sunat pe Messenger, pe Facebook, iar ulterior a continuat să scrie pe adresa mea de mail. A spus că acolo nu mai sunt nici Messenger, nici Facebook, că lor le este interzis să folosească aceste aplicații. Acum trebuie cumva să-l scot de acolo.
Înseamnă că el a fost luat ca prizonier? Cum s-a întâmplat?
Eu nu știu. Soldații ruși au venit și au spus că în orașul nostru va începe „curățenia”. Eu nu știu ce înseamnă „curățenie” în limbajul lor. Ei le-au spus oamenilor care au stat în acel subsol că trebuie să se urce în autobuz pentru a fi scoși din localitate, deoarece acea parte a orașului va fi controlată de ei. Au fost luați oameni simpli, civili.
Pentru ei a fost făcut un orășel de corturi. Mai multe detalii el nu are voie să-mi spună. Eu pot să vorbesc cu el doar prin email și doar atunci când are conexiune la internet. Nu pot lua legătura cu el permanent, dar și el nu poate să-mi povestească tot.
În ceea ce privește rudele care au murit: verișorul meu care locuia în partea centrală a orașului, într-un bloc alături de mine. El venea la noi atunci când încă mai puteai să ieși din subsol pentru a afla dacă mai suntem vii. Despre moartea lui am aflat de la feciorul meu, pentru că soția verișorului meu a reușit să iasă din oraș și să ia legătura cu feciorul meu. Verișorul a murit din cauza unui proiectil care a nimerit în garajul său, acolo unde el a mers după mașină. Corpul lui a rămas în garaj… Nu l-am înmormântat. El a rămas acolo.
„În oraș sunt săpate șanțuri enorme unde pur și simplu sunt puse corpurile neînsuflețite”
Am înțeles că mai mulți decedați sunt lăsați în casele lor sau pe străzi. Câte astfel de cazuri știți în Mariupol, de corpuri neînsuflețite care nu pot fi înmormântate?
Nu știu exact câte astfel de cazuri sunt în total, dar cunosc mai multe situații particulare. De exemplu, corpul soțului prietenei mele a rămas sub dărâmături. Ulterior, scara blocului lor a ars. Noi nu știm, probabil, a ars și el. Știu că trupul bunicii unui cunoscut a rămas pe balcon. Oamenii care au rămas ne spun că în oraș sunt săpate șanțuri enorme unde pur și simplu sunt puse corpurile neînsuflețite.
Operatorul meu (n.r.- de la televiziune) mi-a povestit că în scara lui au fost patru cadavre. El a fost nevoit să treacă peste ele ca să iasă și să se salveze. Oamenii nu numai că nu pot să-i înmormânteze pe cei decedați, dar nu pot să iasă vii din subsoluri, să-și caute mâncare și apă.
Despre asta voiam să vă mai întreb: am citit informații cum că locuitorii din Mariupol folosesc zăpadă topită pentru a avea ce să bea. E adevărat că orașul a rămas și fără apă și fără energie electrică?
Nu este nimic, nici apă, nimic. Noi timp de două săptămâni așa și am trăit. Am avut o rezervă de apă, minim, pentru eventualele deconectări. După ce am folosit această rezervă, am trecut la apa de la ploaie care s-a adunat în bazinul gonflabil al vecinilor noștri. Totodată, am fost norocoși că luna martie în Mariupol a fost foarte rece și de două ori a nins. Atunci când zăpada se topea, apa curgea printr-o țeavă din acoperiș și noi o adunam în căldări. Mama mea spunea atunci că natura ține cu Mariupol.
Acum oamenii practic nu pot ieși deloc din subsoluri. Dacă atunci când eram noi în oraș, bombardamentele au avut loc în fiecare 15-20 de minute, măcar cumva puteam să ieșim, acum asta este practic imposibil. Când stăteam în subsol, nu înțelegeam dacă e zi sau noapte. Permanent era un fel de întuneric, pentru că totul ardea, peste tot era fum.
Câinele Angi, unul din pasagerii drumului de la Mariupol la Cernomorsk. FOTO: Arhiva personală
Din ce ați reușit să vedeți dumneavoastră sau din spusele rudelor și cunoscuților, ce puteți să ne spuneți despre comportamentul militarilor ruși față de oameni?
Eu nu i-am văzut personal pe militarii ruși, în afară de posturile de control. Mi-a povestit o femeie că apartamentul lor de la primul etaj a fost ocupat de militarii ruși. Au spus că lor le este indiferent (n.r.- ce se întâmplă cu locatarii), ei au nevoie de această locație. Când militarii batalionului „Azov”, ai noștri, au nevoie de ceva, ei întreabă.
Rușii îi numesc „naziști”, dar ei nu sunt naziști, ei sunt apărătorii noștri. Dar cel mai grav este că militarii ruși aruncă bombe peste casele oamenilor, pe adăposturi unde stau copiii, pe maternitate. Acolo a născut fiica prietenei mele. Ea a născut pe data de 2 martie și pe 4 martie a fost externată. Prin minune a rămas în viață.
Ei omoară oameni care nu le-au făcut nimic rău, femei simple, copiii simpli care nu luptă. Noi nu luptăm cu ei. Noi nu avem arme.
Dumneavoastră, fiind jurnalist, ce puteți să ne spuneți despre accesul la informație al populației din Mariupol? Și cât de puternică era și până la război influența propagandei ruse în această regiune?
Ei ne-au lăsat nu doar fără apă și lumină, ne-au lăsat și fără informație. Oamenii nu știau ce se întâmplă. Am vorbit cu o colegă de-ale mele că sarcina noastră acum este pur și simplu să supraviețuim, la propriu.
Încercam să facem materiale informative pe suport de hârtie, să le împărțim, dar asta era foarte periculos și practic imposibil. Oamenii voiau să afle măcar dacă Kiev și Odesa mai rămân la noi. Noi am fost într-un vacuum informațional.
Până la război, la noi au fost unii oameni care se uitau și la Skabeeva (jurnalistă rusă care a fost supusă acum sancțiunilor Occidentului pentru propaganda – n.r.). Posturile TV rusești mint, mint despre orașul meu! Eu nu înțeleg cum le permite conștiința. La începutul războiului, am întâlnit câțiva oameni „neobișnuiți” care credeau că Mariupol este bombardat nu de militarii ruși, ci de ucraineni.
Acum cred că majoritatea oamenilor, chiar și cei care aveau dubii, deja nu mai cred astfel de lucruri Tot ce au făcut acum rușii este că i-au unit pe toți ucrainenii ca națiune. Acum ucrainenii, toți îi urăsc pe cei care-i ucid. Toți vor să câștige și se identifică drept ucraineni.
Vă gândiți să rămâneți în Ucraina? Și când credeți că se va termina acest război?
Când am fost în subsol am trăit doar cu ziua de astăzi. Trebuie să mă obișnuiesc că e necesar să mă gândesc și la viitor. Noi ne gândeam până acum că mâine putem să nu mai fim sau chiar peste o oră să nu mai fim.
Mama și tatăl meu vor să revină în Mariupol pentru a-l reconstrui. Toți vrem să revenim acolo. Mariupol este orașul meu. Dar nu știu unde voi fi, în Cernomorsk sau voi pleca undeva. Totuși vreau să cred că voi reveni în Mariupol, îl vom reconstrui, iar cei care au ucis și ucid oamenii vor răspunde pentru asta, pentru că ei sunt „criminali de război”.
Nadejda se află în acest moment în Cernomorsk, regiunea Odesa, la fiul său. Din păcate, nici aici nu este liniște pe deplin. Mai departe prezentăm interviul cu Timofei Livutin, fiul Nadejdei.
Timofei Livutin: „Rudele noastre din Donețk au înțeles din 2016 că televizorul pierde în fața frigiderului”
Nadejda și Timofei înainte de război. FOTO: Arhiva personală
În primul rând, aș vrea să vă întreb dacă nu vă gândiți să părăsiți Ucraina acum?
Timofei Livutin: Mă aflu în orașul Cernomorsk, la o distanță de aproximativ 20 de kilometri de Odesa. De când am înțeles că va avea loc invazia masivă a Federației Ruse, asta era încă din 22 februarie, nu am avut niciun gând să plec din Cernomorsk sau Ucraina, în general.
Mamei mele îi spuneam încă de pe 23 februarie că trebuie să-și facă bagajele și să vină la mine, dar ea, fiind o femeie încăpățânată, în sensul bun al cuvântului, și care-și iubește orașul de baștină, a refuzat să facă acest lucru. Până sâmbătă, 19 martie, în Cernomorsk și Odesa era relativ liniștită, dar acum, de câteva nopți la rând, navele rusești bombardează obiective civile, pe malul mării, casele de vacanță. Din fericire, nu sunt victime.
De ce fac ei asta, nu e clar. Se creează o impresie că trupele militare duc un război haotic pe toate fronturile. Prin așa metode, ei încearcă să intimideze populația civilă. De asemenea, deasupra noastră a zburat și o rachetă. Eu nu o să numesc punctele concrete unde au nimerit bombele și racheta, dar pot să spun că au fost atacate clădiri din regiunea Odesa, din mai multe sate, care sunt multe aici. Noi, cei din Odesa, devenim doar mai hotărâți și „răi” după ce ei au făcut toate astea.
Ce măsuri de securitate sunt luate în orașul dumneavoastră, cum s-a schimbat modul de viață al oamenilor simpli în aceste câteva săptămâni?
La noi este legea marțială de la ora 20. Viața noastră s-a împărțit în „până la” (n.r.-invazie) și „după”. Oamenii care au făcut afaceri în Cernomorsk până la război sau au făcut altceva, acum ei toți s-au unit, s-au organizat între ei, și au început să facă voluntariat. 90% din locuitorii orașului Cernomorsk, care-și permit să ajute armata, o fac.
În orașul nostru mic sunt câteva echipe mari de voluntari care ajută. Din motive de securitate, nu pot să spun unde se află mai exact, dar și alte detalii. Iar în Odesa, cu o populație de peste un milion de locuitori, s-au unit toți, de la mic la mare. A fost făcută o îngrădire de-a lungul mării. Adică dacă aici vor apărea militarii ruși, ei vor fi morți, pur și simplu.
Despre Mariupol, orașul dumneavoastră de baștină, ce mai știți?
Mama, rudele mele, au vrut să părăsească Mariupol din 2 martie, pentru că de atunci au început bombardamentele, împușcături regulate în cartiere de locuit, unde nu au fost trupele înarmate ale Ucrainei. Timp de opt ani de război în Donbas a fost creat un sistem bun de apărare, acolo sunt trupele de elită, dar și voluntari.
Ei, în continuare, își apără orașul nostru, dar înțeleg că există o supărare personală a lui Vladimir Putin. El aștepta ca Mariupol să-l întâmpine cu flori, dar a fost întâmpinat cu arme și trimis cât mai departe. Bombardamentele aviației, mai ales cele precum la Maternitate sau în centrul orașului, la Teatrul Dramatic, demonstrează faptul că scopul este distrugerea orașului. Ei acționează la fel ca în Alep, Siria. Dar noi vom lupta până la ultima picătură de sânge.
Mii de localnici au vrut să părăsească Mariupol, dar acest lucru practic era imposibil. Timp de o săptămână nu am avut legătură cu mama, cu alte rude. Ieșirea din oraș devenea imposibilă din cauza bombardamentelor haotice.
Unul dintre argumentele propagandei ruse pentru invazia sau „operațiunea specială”, așa cum numesc ei, inclusiv în orașul Mariupol, este că în aceste zone sunt naziști, cunoscutul batalion “Azov”. Cine, de fapt, sunt cei care fac parte din acest batalion?
Eu, fiind jurnalist, am făcut mai multe interviuri cu băieții din batalionul „Azov”. 70% dintre ei vorbesc perfect limba rusă. Nu știu ce spune propaganda rusă despre asta. Încă din 2014, când a început invazia Federației Ruse în Donbas, care a durat din martie până în iulie, armata noastră, în mare parte, a fost distrusă de comandamentul rus. Ei au promis un coridor verde, dar, în realitate, i-au împușcat pur și simplu pe toți.
În aceste condiții, au apărut batalioane de voluntari. Ei nu știau nimic despre cum să țină arma și cum să lupte, dar s-au adunat pentru a apăra Mariupol. Ulterior, „Azov” a intrat în componența trupelor militare ale Ucrainei. Niciodată nu am auzit de la ei idei de genul că „ucrainenii sunt o etnie superioară” sau că „rușii trebuie uciși”. Sunt prostii. Ei vorbesc doar despre faptul că vor să apere Ucraina și viețile oamenilor de aici.
Dar totul a fost distorsionat de propaganda rusă care spune că ei sunt naziști. În realitate, dacă e să comparăm acum armata rusă cu armata lui Hitler, atunci anume militarii ruși au mai multe puncte asemănătoare. Printre acestea, litera Z de pe tehnica lor militară și automobile civililor.
Încă o idee promovată de propaganda rusă spune că locuitorii din Donețk, Lugansk, zonelor din preajmă, și-ar fi dorit „eliberarea” și au așteptat asta de la Rusia. Există măcar estimări despre numărul populației de acolo care au așteptat „eliberarea”?
Pentru Mariupol au fost ca un „vaccin” groaznic și sângeros bombardamentele din ianuarie 2015 a zonelor de pe marginea orașelor. Atunci oamenii au înțeles că nu vor să fie Rusia aici. Atunci au murit 33 de oameni, iar peste 130 au fost răniți.
În același timp, rudele mele din Donețk, influențați de propaganda rusă, încă în 2014-2015 credeau că Rusia îi așteaptă și îi iubește, că le va fi mai bine cu Rusia. În 2016, au venit la noi în ospeție. Am vrut să facem frigărui. Unchiul meu a văzut prețurile la carne și era surprins de prețurile noastre. La noi un kilogram de carne de porc a costat 280 de hrivne. La ei, în Donețk, cea mai ieftină carne costa 800 de ruble, adică 380-390 de hrivne.
Atunci ei au înțeles că televizorul pierde în fața frigiderului. În 2017, ei s-au mutat în Mariupol și au trăit bine până acum, și-au făcut afaceri. Pe Putin nimeni nu l-a așteptat.
De ce Putin a luat totuși decizii privind aceste acțiuni militare, văzând ce se întâmplă în aceste regiuni opt ani? Și, în opinia dumneavoastră, cu ce și când se va termina acest război?
Primul și cel mai important lucru este că Putin a fost păcălit de cei care îl înconjoară și de societatea sa. Există o glumă care a apărut după 20 de zile de război: „Putin se întâlnește cu Șoigu (ministrul Apărării al Federației Ruse – n.r.). Putin îl întreabă: „Ce, am câștigat?. Șoigu îi răspunde: „Suntem pe locul doi”.
Un alt factor este corupția imensă care există în armata rusă. Noi am văzut acum soldații ruși care au purtat căști de pe timpurile celui de-al Doilea Război Mondial. Militarii ruși nu au nicio motivație să fie aici, pentru că înțeleg că aici ei sunt ocupanți.
Eu cred că Rusia deja a pierdut acest război. Resursele lor sunt la limită, economia rusă slăbește pe zi ce trece. Ei pe interior deja au înțeles că au pierdut. Acum încearcă să iasă din această situație, la nivel oficial, se explice poporului rus că ei oricum „au câștigat”.
Eu sincer cred că acest moment va veni în curând, până la sfârșitul anului.
INTERVIURILE HotNews.ro