Nici eu nu vreau să mor prost

Nu sunt abilitat să dau pronosticuri pentru votul de duminică. Un lucru însă îl știu sigur.

La una dintre demiterile guvernului de către înșiși cei care i-au desemnat – cred că la cea de a doua, dar nu are prea multă importanță – s-a spus că ”partidul”, cum e rostul lui, ”va face o analiză” a activității fiecărui ministru în parte. Ba chiar ni s-a livrat și ”metodologia” ce urma să fie aplicată: Faza 1: gradul de îndeplinire a obiectivelor din planul de guvernare. Faza 2: evaluarea prestației pubice a respectivului ministru. La cea de a doua se ținea cont de numărul de apariții televizate, de postări pe Facebook etc.

Informația nu prea s-a bucurat de interes în spațiul public. Pe mine unul, însă, m-a umplut de oroare.

Habar n-am unde altundeva se mai practică astfel de ”indicatori” pentru a aprecia activitatea unui ministru. Pentru mine, procedura anunțată a reprezentat concretizarea obiectivă a doctrinei PSD-ALDE, sintetizată în faimoasa formulare a lui Liviu Dragnea: ”Eu nu vreau să plec ca prostul din această viață și din această funcție”.

Bun. Mai nimeni nu vrea să plece din viață. Nici măcar din funcție. Totuși ni se întâmplă să murim. Totuși ni se întâmplă să nu fim nemuritori nici măcar în funcțiile pe care le deținem.

Doctrina PSD-ALDE spune însă altceva. Nu e cazul să murim, să ne retragem, să abdicăm, nici măcar să fim înfrânți ”ca proștii”. Proștii, în doctrina PSD-ALDE, sunt, prin definiție ceilalți.

Nu am mai întâlnit o campanie de prostire a celorlalți mai înverșunată și mai bogat instrumentată decât cea desfășurată în ultimii doi ani în întreaga-mi viață, de când, adolescent fiind, am început să iau act de ce se întâmplă în spațiul public, de prin 1970 încoace. O spun cu toată tăria: propaganda ceaușistă era infantilă și timorată comparativ cu cea a puterii de azi. Se mulțumea să umple paginile gazetelor și orele de transmisie radio-tv cu mesaje stereotipe pe care chiar și cei care le alcătuiau erau convinși că nu le mai crede nimeni.

În plus, regtimului Ceaușescu nu-i dăduse prin minte să urmărească o corelație strânsă dintre politic – Faza 1 – și propagandistic – Faza 2. Ceaușescu credea încă pesemne în teoria diviziunii sociale a muncii. Așa s-a întâmplat, de pildă, să ajungă să arunce în spațiul public, în fața unui miting care deja o luase razna, promisiunea unei creșteri salariale cu niscai lei, doar-doar demonstranții s-or întoarce mulțumiți la casele lor. Orice manual de comunicare îți spune că un mesaj, pentru a fi eficient, trebuie lansat la momentul potrivit, în locul potrivit și în împrejurările favorabile. El, însă, preocupat de ”bunăstarea întregului popor”, n-avusese vreme să răsfoiască astfel de scrieri de popularizare. Și a murit, într-adevăr, ca un prost: neînțelegând ce i se întâmplă.

Aparatul propagandistic ceaușist era lânced și primitiv pentru că, în esență, nimeni nu-l prea lua în serios: nici cei cărora li se adresa și nici beneficiarii care îl remunerau. Avantajul lui major era totodată și principala lui vulnerabilitate: acțiunea forțelor de represiune, a statului polițienesc. La ce bun să-ți mai bați capul să fii credibil și să mai irosești și o grămadă de resurse – de bani, de efort, de inteligență – dacă alții îți fac treaba?

PSD-ALDE nu are – încă? – la îndemână un mecanism compensator pentru a-i asigura liniștea guvernării atât de potent. A reușit pe 10 august să fac praf o manifestație de protest însă, ghinion!, a trebuit pentru asta să inventeze un omor în rândul jandarmeriei, o teorie a loviturii de stat de care râd și curcile, niște țapi ispășitori pe la prefectură și primărie. Nu mai e ca în ”good old times”! Acum chiar că trebuie să fii deștept. Se mai lasă dup-aia și cu sute de plângeri penale și cu o anchetă a procuraturii, care te obligă să te ții tare pe poziția politică, să-i poți da la cap.

Ce s-a întâmplat de prin 2000 încoace în România, în special după aderarea României la NATO și UE, i-a învățat pe actualii lideri ai coaliției de guvernământ că, într-o democrație, fie ea chiar și formală, e musai să fii ”deștept”, altminteri ajungi ca Adrian Năstase – om foarte inteligent, dar care n-a priceput că a fi ”deștept” înseamnă altceva, poate chiar ceva mai mult. Înseamnă să nu uiți nicio clipă ce vrei și să te asiguri în fiecare moment că ai toate detaliile foii de parcurs sub control.

Unul dintre ”detaliile” cele mai incomode îl reprezintă instituțiile – CCR, DNA, ÎCCJ, CSM, ANI, CSAT, poliția, armata, spitale, universități, școli etc. etc. Cu oamenii te descurci cum te descurci: îi mâni, o dată la 4 ani, la vot, mai cu zăhăreaua, mai cu nuiaua sau, și mai bine, îi lași să lingăvească acasă, că dacă toți moțăie tu ai activul și captivul cel mai tare din parcare. Cu instituțiile, însă e mai greu, pentru că ele sunt niște adunături de oameni care se simt datori să acționeze după anumite reguli. Iar pe regulile astea nu le poți nici trage de urechi, nici împroșca cu noroi la televizor. Aici chiar că trebuie să fii deștept, ca să le poți rescrie.

Necazul e că atunci când vrei să rescrii regulile unor instituții te izbești iarăși de oameni, de cei din interiorul lor, care s-au obișnuit să le considere firești și să le respecte.

Aici PSD-ALDE și-a dat măsura deșteptăciunii. Coaliția a înțeles că, pentru a cuceri o instituție, nu e de ajuns nici să-i schimbi regulile, nici să-i schimbi șeful. Cel mai adesea, e musai să le faci pe amândouă, pe cât se poate concertat. Înființarea ”Secției speciale” – botezată și ”SS” – e probabil exemplul cel mai elocvent.

Urmăresc de mai multă vreme, cu crescândă îngrijorare, aviditatea cu care coaliția își subordonează, una după alta, instituțiile care stau în calea proiectului său de a ”nu muri prost”. Am crezut că e un semn al recrudescenței reflexelor totalitare pe care le-am văzut, ”live”, cum se zice, în prima jumătate a vieții mele. Am fost un prost. Ecuația e mai fină și mai complicată. Azi l-am văzut la știri pe șeful OPC prezentând descinderile din magazine în urma cărora s-au găsit mari cantități de pește alterat scos la vânzare. Orice cetățean se simte mulțumit să afle că o instituție veghează ca el să nu se aleagă cu vreo toxiinfecție alimentară de pe urma unui produs cumpărat de la raft. Când ascultai discursul domnului cu pricina, te trezeai însă cu o mare nedumerire. El nu voia nici să asigure populația că poate avea încredere în ce consumă – ”Cetățeni! Mâncați liniștiți! OPC-ul veghează!” – nici să o alerteze privind o posibilă primejdie. Printr-o logică absolut indescifrabilă, șeful OPC-ului voia să ne convingă că peștele s-a împuțit până să ajungă în tigaie din cauza ”dublului standard” al Uniunii Europene. ”Români, Europa ne otrăvește!”, țipa domnia sa din adâncul competenței sale, ca un vajnic agent electoral.

Spre deosebire de Ceaușescu, liderii coaliției de guvernare – sau, mai probabil, consilierii lor din țară și de peste hotare – par să fi răsfoit un manual de comunicare și să fi aflat acolo despre ”ethos-ul” unui discurs, despre non idem est si duo dicunt idem – nu e același lucru când doi spun același lucru. Când vreun răspândac PSD-ALDE vituperează împotriva Europei care ne-ar otrăvi cu dejecții alimentare aruncate nouă așa cum la țară arunci resturile mesei la porci, cea mai mare parte dintre ascultători ridică din umeri: ”I-auzi și la ăștia!” Când însă același lucru ți se spune de la o autoritate care pune sub semnătura sa ștampila Controlului tehnic de calitate, lumea cade pe gânduri.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro