Noaptea americana

Cu mai putin de doua zile inaintea finalizarii proceselor de vot ce se vor incheia miercuri dimineata la opt, dupa ora Romaniei, o data cu inchiderea sectiilor de votare din Hawai, interesul pentru alegerile americane au atins apogeul. Pentru zeci, poate sute de mii de europeni, noaptea de marti spre miercuri va fi una alba.

Desi alegerile au inceput deja de doua saptamini – pe 18 octombrie in Florida si, pornind de la acest exemplu si in alte treizeci de state, votul anticipat fiind aplicat pentru a evita incurcaturile si aglomeratia pe 2 noiembrie -, incertitudinile privind viitorul presedinte s-ar putea totusi prelungi.

Mizele alegerilor americane depasesc, de un secol, cadrul strict al politicii SUA, dar, in 2004, dramatismul lor – consecinta a razboiului din Irak si a cruciadei antiteroriste declansate dupa atentatele din 11 septembrie 2001, atrage un public mai putin interesat de politica in general si de politica americana, in special. Cei aproape patru ani ai mandatului lui George W.

Bush au fost marcati de o avalansa de documentare, ce indica un grad de implicare emotionala pe care nici o campanie electorala din 1968 pina in prezent nu l-a mai atins.

Fahrenheit 9/11, pamfletul anti-Bush al lui Michael Moore, premiat la Cannes, este doar un exemplu intre multe altele – Robert Greenwald cu Unprecedented: The 2000 Presidential Election (2002), Uncovered: The War on Iraq (2004), Unconstitutional: The War on Our Civil Liberties (2004), Christine Rose cu Liberty Bound (2004) sau, tot anul acesta, The World According to Bush, realizat de William

Karel. Tele-realitatea, aceasta pseudo-realitate creata prin intermediul camerei video si a montajului, a avut un impact considerabil asupra telespectatorului american sau de aiurea.

Oricare va fi rezultatul alegerilor, ca imagine, presedintele Bush pare deja condamnat. In general, presedintii republicani au reusit in mai mica masura sa atraga publicul. O scurta prezentare a alegerilor prezidentiale americane in secolul trecut devoaleaza ceva din comportamentul electoral si mediatic al americanilor.

In secolul al XX-lea, republicanii au dominat presedintia: 10 presedinti republicani (cu un total de 56 de ani de mandat), fata de 7 presedinti democrati (cu 44 de ani de mandat).

Cinci republicani si-au reinnoit mandatele (Theodore Roosevelt, Calvin Coolidge, Dwight Eisenhower, Richard Nixon si Ronald Reagan) si tot atitia democrati (Woodrow Wilson, Franklin Delano Roosevelt – ales de patru ori, Harry Truman, Lyndon Johnson si Bill Clinton).

Ca si in secolul precedent, si in 2000, primul presedinte ales pentru primul mandat al noului secol a fost republican (Theodore Roosevelt, in 1901 si George W. Bush, in 2001).

In termenii impactului mediatic si ai popularitatii ce a depasit durata mandatului, presedintii democrati Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt (presedinti in timpul primului si al celui de-al doilea razboi mondial), Harry Truman, J.F.

Kennedy sau Bill Clinton, au ramas repere, din zona republicana doar Theodore Roosevelt si Ronald Reagan reusind sa ocupe un loc privilegiat in memoria colectiva americana.

Din scurta enumerare se poate observa ca, pina in 2004, in momentele de criza au fost preferati mai degraba democratii, doar Nixon dintre republicani preluind mandatul de la democratul Lyndon Johnson intr-un moment de criza si reusind apoi sa determine retragerea din Vietnam.

Presedintii republicani erau insa cenzurati pina la inceputul anilor ’90 de existenta majoritatii democrate. Cum in SUA presedintele nu poate dizolva Congresul, coabitarea a contribuit la democratizarea societatii americane. Alegerea unor presedinti republicani a constituit si o forma de echilibrare a spatiului politic si social dominat dupa New deal-ul lui Franklin Roosevelt de democrati.

Daca Congresul a fost majoritar democrat din anii ’30 pina la sfirsitul anilor ’80, consecinta a inversarii tendintei de dupa alegerea lui Reagan, incet majoritatea a glisat, pentru ca, din 1994, de la celebrul Contract cu America, republicanii sa controleze, cu o marja oscilanta, dar constanta, cele doua camere.

Ultimul Congres ales in noiembrie 2002 este dominat de republicani, cu 229 de reprezentanti (deputati – n.r.) si 51 de senatori, contra a 205 reprezentanti si 48 de senatori democrati si cite un reprezentat si un senator independent.

Cind in noiembrie 2002, George Bush a cistigat practic, nu doar juridic, alegerile de la jumatatea mandatului, prin implicarea directa si totala in campanie, miza era nu doar simbolica, ci si politica: recistigarea majoritatii in Senat, pentru a debloca strategia de securitate interna a presedintelui.

Adevarat plebiscit, alegerile congresionale si guvernatoriale din noiembrie 2002 au permis inceperea pregatirii oficiale pentru interventia din Irak.

O schimbare radicala a politicii americane nu este posibila doar prin alternanta prezidentiala. Doar o alternanta absoluta, atit prezidentiala, cit si parlamentara, ar putea conduce la transformarea filosofiei guvernarii in America.

In arhitectura politica americana, rolul Congresului este central si daca, sub impactul atentatelor din 11 septembrie 2001, puterea presedintelui in raport cu parlamentul s-a intarit, in termeni institutionali, aceasta tendinta nu poate dura. Echilibrul electoral relevat de sondajele de opinie limiteaza mizele schimbarii.

Noaptea americana nu va fi doar un infotainment reusit, ci si prilejul unui mare experiment democratic, din care nu doar americanii vor avea de invatat.