Nobila minciună și premiul Nobel pentru fizică 2021

În Republica, cartea a III-a, 414c, Platon prezintă un concept pe care cercetători și traducători străini[1] îl numesc „nobila minciună” – gennaion pseudos. Traducerea completă a Republicii, făcută de profesorul și clasicistul Andrei Cornea în 1986, a optat pentru o variantă cu mai multe cuvinte dintre care lipsește termenul nobil:

„Dar care ar fi oare mijlocul — am spus eu — de a-i face să creadă, dintre acele minciuni necesare despre care vorbeam, una vrednică de tot [s. m.], mințiți fiind, mai întâi de toate, chiar cârmuitorii înșiși, iar dacă aceasta nu este cu putință, măcar restul cetății?”[2]

Într-un schimb de e-mailuri, profesorul Cornea mi-a scris că varianta o minciună vrednică de tot a fost aleasă sub influența lui Constantin Noica și că noua versiune, care va fi publicată probabil la sfârșitul acestui an, va avea o conotație „ceva mai puțin neaoșistă”: o minciună nobilă de tot. Precizez că notele și interpretarea profesorului Cornea nu conțin nici un comentariu legat de acest concept, care, împreună cu alegoria peșterii și mitul lui Er, reprezintă, în opinia mea, pilonii principali ai edificiului filosofic numit Republica.

Deși ambele traduceri românești transmit caracterul oximoronic al sintagmei gennaion pseudos, varianta o nobilă minciună este mai scurtă și o voi utiliza în continuare.

În dialogul său de mai sus cu Glaucon, Socrate consideră că este lăudabil să minți pentru o cauză merituoasă. În cazul său, o nobilă minciună este necesară pentru a justifica moral o societate ideală, stratificată și stabilă, condusă de un rege filosof (Platon?).

În Eseul explicativ care însoțește traducerea sa, marele filosof și clasicist american Allan Bloom consideră că, prin demersul lui Socrate, regimul [politic al cetății] primește culoarea firescului. Pentru a justifica existența stratificării sociale și necesitatea menținerii stabilității acesteia, Platon (alias Socrate) inventează, folosind nobila minciună, un zeu care, afirmă Bloom, modelează cetățenii, și care la nașterea lor amestecă diferite metale în ei pentru a indica diferitele lor valori – aur pentruconducători, argint pentru războinici, iar bronz și fier pentru artizani. Dacăcetățenii cred acest lucru, și dacă cetățenii acceptă, de asemenea, ideea că există mijloace de a observa diferitele metale, ei vor avea cel puțin o anumită contrapondere la iubirea lor de sine.

Transpunând conceptul nobilei minciuni la condițiile curente, o societate ideală platoniană ar include astăzi o mică elită aurită menită să conducă, susținătorii argintați ai elitei, aflați pe un nivel ierarhic imediat mai jos, formând așa-numitul stat paralel, după care urmează mult mai numeroșii membri ai claselor de jos – țărani, muncitori, șoferi,vânzători ș.a., care susțin societatea umană, făcându-ne viața posibilă, și care au doar valoarea bronzului sau fierului.

Analizând mai departe implicațiile nobilei minciuni, Bloom observă că aceasta este concepută pentru a le oferi oamenilor motive să reziste, în numele binelui comun, dorințelor lor puternice. În accepția lui Bloom, aceste „dorințe puternice” reprezintă explicația pentru faptul că Socrate recomandă folosirea unei nobile minciuni: caracterul dorințelor bărbaților ar face imposibil ca învățarea rațională să fie învățătura publică.

Făcând un salt în timp de peste 2.400 ani, nobila minciună socratică nu a dispărut, ci, din contra, s-a sofisticat și diversificat pe măsură ce a infectat și a prins rădăcini în diferite domenii ale vieții de zi cu zi: politică, religie, economie, medicină, etc. (Internetul abundă de numeroase alte exemple). A devenit tot mai evident, cel puțin pentru mine, că o nobilă minciună este astăzi un mecanism de propagare intenționată a unui mit sau neadevăr de către o elită („aurită” sau nu) în scopul (uneori nedeclarat expres) menținerii armoniei sociale și/sau pentru a promova o agendă specifică (corectă politic, egalitaristă, socialistă, „verde”, etc.)

Din nefericire, nobila minciună și-a „clonat” o altă variantă, poate la fel de devastatoare: nobila cauză a corupției sau scopul scuză mijloacele. Pe când corupția ordinară (tradițională) înseamnă doar câștiguri personale ilicite, corupția animată de o cauză nobilă transcende orizontul mundan, ancorând-se într-un sistem teleologic în care consecințele comportamentului individual capătă o prioritate absolută:

În cadrul acestui sistem de credință, consecințele comportamentului tău sunt cea mai importantă preocupare, nu dacă acțiunile tale au fost în mod inerent pozitive sau negative. Dacă acțiunile tale au fost bune, dar au produs rezultate negative, sistemul teleologic ar considera că acțiunile tale nu sunt etice. În mod similar, dacă acțiunile tale au fost nepotrivite (sau chiar ilegale), dar au produs rezultate pozitive, această perspectivă ideologică consideră că ai acționat într-o manieră etică.[3]

Cu alte cuvinte, nu contează cum produceți rezultatele, atâta timp cât se produce rezultatul dorit. Prin urmare, scopul scuză mijloacele, indiferent care sunt acestea. O consecință profund negativă a corupției axată pe o nobilă cauză este situația când cineva, convins de justețea punctelor sale de vedere, va face tot ce-i stă în putere pentru a obține rezultatele dorite.[4] Vă sună cumva familiar? Socialism cu forța? Vaccinare cu forța? Energie „verde” cu forța?

O prezentare detaliată a diverselor cazuri de folosire a nobilei minciuni, în asociere sau nu, cu nobila cauză a corupției depășește cadrul unei contribuții pe această platformă. Dar, pentru că articolele mele anterioare, interesează deja profesori universitari și doctoranzi deopotrivă, mă aștept să apară abordări mai aprofundate ale celor două „maladii” descrise frugal aici: una, apărută în sec. V î.e.n., cealaltă, în contemporaneitate.

Voi prezenta în continuare doar un singur studiu de caz:

Nobila minciună în climatologie

Pe 5 octombrie 2021, au fost anunțați câștigătorii Premiului Nobel pentru fizică. Unul din cei trei laureați a fost Syukuro Manabe (9o ani), care a lucrat în cadrul Universității Princeton, Geophysical Fluid Dynamics Laboratory (GFDL) – NOAA. Motivația Academiei Suedeze a fost următoarea:

Pentru modelarea fizică a climei Pământului, cuantificarea variabilității și predicția fiabilă a încălzirii globale

A fost pentru prima dată în istoria sa când Premiul Nobel pentru Fizică a încununat activitățile de modelare climatică.În 2018, s-a acordat un Premiu Nobel pentru Economie profesorului William Nordhaus (Yale University) „pentru integrarea schimbării climatice în analiza macroeconomică pe termen lung”.

Unul din modelele dezvoltate de S. Manabe și grupul său de la Princeton a fostGFDL CM3, 2011 care, conform site-ului oficial al NOAA, încorporează următoarele realizări-cheie: osoli și nori au fost incluse pentru prima dată într-un model climatic GFDL.

– Adâncimea optică a aerosolilor și proprietățile de împrăștiere (și fluxurile de unde scurte de suprafață descendente din cerul liber), care sunt simulate mai realist în AM3 decât în modelul climatic anterior al GFDL, CM2.1.

– Efectul undelor scurte ale norilor, presiunea la nivelul mării arctice și precipitațiile din Amazon sunt îmbunătățite față de modelul anterior AM2, iar actual model CM3 are o gheață arctică mai realistă decât modelul CM2.1.

– CM3 incorporează tendințele majore în ceea ce privește ozonul stratosferic, inclusiv gaura de ozon din Antarctica, la sfârșitul secolului al XX-lea.

Modelul GFDL CM3 a devenit un membru legitim al rapoartelor IPCC, fiind inclus printre cele 102 modele CMIP5 (Coupled Model Intercomparison Project Phase 5) din raportul AR5 (2013), ca și în actualul grup de 40 modele CMIP6 folosit de raportul AR6 (2021).

A primi Premiul Nobel pentru fizică pentru predicția fiabilă a încălzirii globale, devansând zeci de alte modele competiționale, este o performanță remarcabilă, nu-i așa? Realitatea este prezentată fără echivoc în Fig. 1.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro