„Nu avem un curent puternic antivaccinist în România”, ci altceva. Surprize mari în cele mai recente date oficiale. Care sunt soluțiile

HotNews a lansat un ciclu despre criza vaccinării. Din el reiese că, în ciuda ratei scăzute de vaccinare în ultimele decenii, nu avem un curent puternic antivaccinist în România, așa cum se crede de ani de zile, după cum spune și doctorul Aurora Stănescu, medic epidemiolog la Institutul Național pentru Sănătate Publică (INSP).  

• „De generații, medicii au fost obișnuiți să le spună pacienților ce să facă, iar pacienții să urmeze aceste recomandări fără să pună întrebări. Nu cred că asta mai funcționează în prezent” – Silvia Gatscher, manager de programe de sănătate la biroul OMS România.
• Pe de alt parte, dezinteresul față de vaccinare vine dintr-un paradox periculos: generația părinților de azi e neglijentă cu vaccinurile pentru că nu cunoaște bolile eliminate tocmai de vaccinuri.
• Un alt paradox este următorul: „Pseudoștiința operează cu certitudini. Știința, cu «poate»”, cu probabilități transmise în mod deschis, spune Diana Tăut, cercetătoare în Psihologia Sănătății Publice și Clinice la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. 

Epidemiolog și coautoarea unui studiu făcut în 2025 de INSP, Ministerul Sănătății și Organizația Mondială a Sănătății pe tema vaccinării, doctorul Aurora Stănescu susține că sunt puțini cei care refuză ferm vaccinarea. Poate 5%, spune medicul. Iar aceștia sunt, paradoxal față de miturile vehiculate, mai degrabă locuitori ai orașelor. 

Iar așa cum ar fi o eroare să judeci opțiunile părinților care se opun vaccinării, ar fi, de asemenea, o greșeală ca autoritățile sanitare să aloce majoritatea resurselor de convingere către acești relativ puțini părinți români hotărâți ferm să nu-și vaccineze copiii, susține și Diana Tăut, cercetătoare și coordonatoarea masteratului în Psihologia Sănătății Publice și Clinice la Universitatea Babeș-Bolyai. 

Diana Tăut susține că o astfel de abordare fără șanse ar însemna să iei resurse „pe care ar trebui să le dedicăm celor care urmează să se radicalizeze” și care încă pot fi întorși din drum.

Astăzi, vorbim despre posibile soluții

O documentare a HotNews a analizat care sunt motivele pentru care părinții români ezită în număr mare să-și vaccineze copiii. Și care sunt exemplele care au reușit să fie aproape de preocupările și de temerile oamenilor. 

În ultimul articol din această serie, ne uităm la câteva soluții de la care putem începe să schimbăm conversația despre imunizare în România și să vedem cum se pot reapropia părinții români de sistemul medical care le-a pierdut încrederea. 

Se conturează deja o concluzie: la fel cum împărțirea părinților în vacciniști și anti-vacciniști nu a făcut decât să ne separe în tabere, și discuția despre cum să combatem „curentul antivaccinist” din România nu a avut, în ultimii ani, tocmai rezultatele sperate. Iar asta a făcut și ca multe din încercările de a aborda criza vaccinării copiilor să aibă rezultate cel puțin modeste. 

Generația care e neglijentă cu vaccinurile pentru că nu cunoaște bolile eliminate tocmai de vaccinuri

Vaccinurile au fost atât de eficiente în ultimele decenii, încât nu ne mai temem de boli. Avem deja o generație de părinți care nu le mai cunoaște. 

„Lipsa de percepție a riscului este un alt motiv pentru care unii dintre ei spun «dar de ce să-l vaccinez, bolile astea nu mai sunt, copilul meu este protejat și oricum nu se va întâlni cu boala». Asta este o iluzie, pentru că e doar o problemă de timp”, atrage atenția dr. Gindrovel Dumitra, medic de familie în Dolj și coordonator al efortului de vaccinare la nivelul medicilor de familie din România. 

Dacă se acumulează un număr mare de copii care nu sunt vaccinați pentru o boală care acum ne e străină, ea o să apară din nou, chiar și sub forma de manifestare a unei epidemii, adaugă doctorul. 

Fix asta s-a întâmplat recent în Statele Unite, arată și alt medic, epidemiologul Aurora Stănescu, de la INSP: „Statele Unite scăpaseră de rujeolă acum 20 de ani. N-au mai avut cazuri pentru că au vaccinat. După care s-au trezit cu rujeolă. Pentru că au lăsat garda jos, încet, încet”.

Supradoza de informație și drumul către medicina de TikTok: „Creierul nu face față”

Asta se întâmplă și pentru că suntem copleșiți de nivelul de informație pe care îl gestionăm zi de zi. Avem de-a face cu o „hipertrofie informațională”, sintetizează Diana Tăut, cercetătoarea de la UBB Cluj. Felul în care circulă informația s-a schimbat atât de repede și de atâtea ori, chiar și într-o singură generație, dar creierul nostru, cu limitările lui, a rămas neschimbat. În acest caz, facem față care cum putem.

„Gândiți-vă câte decizii trebuie să luăm comparativ cu deciziile pe care trebuiau să le ia bunicii noștri sau străbunicii noștri. Ni se spune că trebuie să luăm decizii informate, să ne educăm”, explică experta în psihologia sănătății publice. 

„Creierul nu face față la atâta hipercomplexitate, la atâtea nuanțe. Și atunci o ia pe scurtăturile lui, mai ales când suntem obosiți sau supraîncărcați cognitiv”.

Decidem, prin urmare, în funcție de ce e mai familiar, ce ne place sau ce ne face să ne simțim mai în siguranță. „Atât de simplu e. Nu stăm să cântărim în adâncime avantaje, dezavantaje ale alegerilor noastre”. Așa ajungem să ne informăm de pe TikTok în detrimentul medicului de familie, de la televizor în detrimentul mediatorului sanitar din comunitate, și așa mai departe.

„Pseudoștiința operează cu certitudini. Știința, cu «poate»”

Ne ducem pe TikTok pentru că acolo „e plin de certitudini”, spune Diana Tăut: „Pseudoștiința, dezinformarea, ele operează cu certitudini. Știința operează cu «poate» și «s-ar putea să…». Cu multe, multe nuanțe și note de subsol. Cu ambiguitate. Nu-ți spune exact, pe limbajul tău, într-un timp foarte scurt, care e problema, de unde a apărut și ce trebuie să faci ca să o rezolvi”. 

Există o criză de încredere în sistemul medical, alimentată de dezinformare și de felul în care funcționează frica în mintea noastră. Dar asta nu e tot. Diana Tăut pune problema oboselii informaționale la originea curentului ezitant de la noi privind vaccinurile. Le și leagă: „Și la oamenii educați, și la cei needucați, frica are aceleași funcții: să ne protejeze. Să nu credem că oamenii educați sunt neapărat mai raționali sau mai sensibili la analize foarte argumentate. Accesul la foarte multe informații îmi dă iluzia cunoașterii. Informațiile nu sunt la mine în cap, sunt externalizate, dar am senzația că știu că am citit foarte multe”. 

Ideile circulă precum virusurile: cele simple, au succes mai mare

Alexandru Toma Pătrașcu este fondatorul și directorul Bucharest Science Festival, cel mai important eveniment de promovare a științei din România. În cartea sa, „Povestiri despre epidemii și vaccinuri”, publicată la Humanitas, el arată că frica de vaccinare este o realitate din toate timpurile, care nu poate fi trecută cu vederea.

Într-o discuție pentru HotNews, Alexandru Toma Pătrașcu ne povestește felul în care acestei frici i s-a asociat, în ultimii ani, o „infodemie”. Pentru a o exemplifica, pornește de la un termen extrem de popular astăzi pe rețelele sociale: acela de „meme” sau „memă”. 

Conceptul, care  a fost lansat cu 50 de ani în urmă de biologul britanic Richard Dawkins, denumește o idee sau un comportament care se răspândește prin imitație. „Ce spune Dawkins este că aceleași procese de selecție naturală care duc la evoluția biologică funcționează și în cazul ideilor. Ideile sunt ca niște virusuri care infectează creierele oamenilor. Și acele idei care apelează la instinctele primare sunt mult mai ușor de răspândit decât ideile complexe”, spune Pătrașcu.

Memele s-au transmis din cele mai vechi timpuri, însă ceea ce diferă astăzi este viteza cu care circulă dintr-o parte în alta a lumii, ajungând la un număr mare de oameni. „Mesajul «vaccinul ROR provoacă autism» se mulează pe o frică primară și este mult mai simplu de înțeles și de reprodus. Pe când retractarea este mai greu de înțeles”, afirmă scriitorul.  

Parentingul de azi și responsabilitatea care îngheață părintele

Frica nu ține cont de date statistice și de studii. Riscul nu e ceva ce noi cântărim rațional, atrage atenția tot Diana Tăut, de la UBB Cluj. „Creierul nostru nu funcționează cu logică. El trebuie să se adapteze la pericole imediate”. Or, frica asta face, îți direcționează atenția către acele pericole pe care le consideri imediate. 

„Întotdeauna vom fi atenți la un pericol imediat, mai degrabă decât la un pericol pe termen lung. Boala se poate întâmpla pe termen scurt, dar efectul secundar în mintea oamenilor se întâmplă imediat”, explică cercetătoarea. E o explicație pentru care unii oameni ajung să se teamă mai mult de vaccin decât de boală. 

La fel, amânarea sau indecizia privind vaccinarea sunt și ele un mecanism de protecție psihică a părintelui, adaugă și Diana Tăut. 

Mamele de astăzi ajung să se confrunte adesea cu paralizia decizională, pentru că simt presiunea mizei în orice hotărâre legată de felul în care-și cresc copiii, de la cele minore, la cele mari. De aici și nevoia percepută de a te documenta constant, de a cere sfaturi, păreri în cât mai multe locuri. 

Personal și comunitar în vaccin

În plus, parentingul modern a devenit foarte individualizat – nu mai vorbim despre satul metaforic de odinioară de care era nevoie ca să crești un copil. Sau de ceea ce dicta statul. 

Acum, părintele e responsabil pentru tot. Iar asta se vede clar și în comportamentul legat de vaccinare, spun specialiștii cu care am vorbit. 

Și viziunea noastră despre sănătate, la modul general, s-a schimbat în același sens: „sănătatea a devenit un proiect personal. E treaba ta să rămâi sănătos. Ne comportăm ca și cum, dacă iei toate deciziile corecte, poți fi sănătos”, spune Jennifer Reich, socioloagă americană care a cercetat îndelung ezitarea la vaccinarea copiilor, inclusiv pentru o carte pe această temă. 

Așa a devenit și vaccinul o alegere în primul rând personală, chiar dacă medicii atrag atenția că ea a fost mereu o decizie legată de sănătatea comunității.

Recomandarea care sună bine: ascultă-ți instinctul!

În multe privințe, scrie Reich într-un articol din New York Times, părinții care resping azi vaccinurile sau care-și fac propriul calendar de vaccinare urmează și ei sfaturile unor experți. 

Foarte multe cărți sau formatori de opinie din zona de parenting le încurajează pe femei, începând din sarcină, să se considere experte când vine vorba de copiii lor și să-și asculte instinctele, înainte de orice. 

Până și președintele SUA, cu Secretarul american al Sănătății, un promotor al pseudoștiinței și sceptic față de vaccinuri, i-a sfătuit pe părinți să amâne un vaccin. Mai recent, Statele Unite au redus numărul de vaccinuri recomandat copiilor.

Cele mai recente date arată o tendință de îmbunătățire a receptării vaccinării

La sfârșitul lui 2025, Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) publica câteva date comparative (ianuarie-septembrie 2024, față de ianuarie-septembrie 2025) pe care le interpreta drept o schimbare binevenită de atitudine a românilor legată de vaccinare:

• creștere de peste 120% a administrării vaccinului meningococic;
• creștere de 80% a dozelor de vaccin hepatic B administrate;
• creștere de 27% a imunizării cu vaccinul pneumococic;

Un raport INSP consemnează și el o ușoară creștere a ratei de vaccinare pentru ROR, aceasta ajungând în 2024, la 80,8% (doza I) și la 69,4% (doza a-II-a), de la 78% pentru doza I și 62% pentru doza II. 

Și totuși, în 2024, România era pe ultimul loc în Europa la vaccinarea ROR, potrivit Centrului European pentru Prevenirea și Controlul Bolilor.

Despre soluții și cum să reconstruim acoperirea vaccinală a copiilor români

O evoluție semnificativă a existat în cazul altui vaccin foarte controversat în trecut, cel împotriva HPV. Conform CNAS, în primele nouă luni din 2025, rata vaccinării împotriva HPV, virusul care cauzează cancerul de col uterin, a crescut cu aproape 50% față de aceeași perioadă a anului anterior, semn că noua campanie are rezultate mult peste dezastruoasa încercare din anii 2000. 

Indiferent de nuanțe, însă, aceste date și evoluții ne arată că e un moment bun să vorbim despre soluții la problemele legate de vaccinarea copiilor în România.

„În România, populația are un grad de ezitare la vaccinare, iar parte din personalul medical adoptă o practică oarecum defensivă în materie de vaccinare”, se arată inclusiv în Strategia Națională de Vaccinare. 

Ezitarea la vaccinare nu e nici pe departe o cauză pierdută. Datele despre acoperirea vaccinală scăzută îi cuprind deopotrivă pe cei care au dubii pentru că se tem de ceva, cei care nu au știut că a venit vremea vaccinului, au ratat programarea și n-au mai fost căutați de medicul de familie, a celor care sunt plecați la muncă în străinătate, a celor cu copii bolnavi la momentul în care sunt chemați la cabinetul doctorului.

Iată, deci, câteva puncte de pornire:

1. Fără etichete de „vacciniști” și „anti-vacciniști”

Una dintre cele mai puțin constructive căi pe care o putem urma este aceea a împărțirii părinților în tabere, pro și anti. Când facem asta, uităm că „există un continuum, o zonă foarte gri de la <<sunt foarte hotărât să-mi vaccinez copilul>> până la <<mă mai gândesc>> sau <<sunt foarte hotărât să nu-mi vaccinez copilul>>”, spune Diana Tăut, cercetătoare în domeniul psihologiei sănătății publice și clinice. Ignorând zona gri, îi lăsăm pe oameni pradă „dezinformării, manipulării, grupurilor conspiraționiste, într-un vid de încredere sau de suport pentru îngrijorările reale ale acestor părinți”. Așa se transformă ezitarea vaccinală în „nu” hotărât. 

La fel de nociv e să pui etichete, spune experta: „Etichetele nu ajută. Etichetele radicalizează. A vorbi despre curentul antivaccinist, antivaxer, ăia nealfabetizați, ăia cu educație scăzută, cei cărora nu le pasă de copii, spălații pe creier… – etichetele acestea nu creează punți sau dialog și nu duc la soluții”.

2. Comunicarea trebuie să fie mai empatică și adaptată la fiecare părinte

Vaccinarea e în primul rând o chestiune de comunicare. Iar când ai de-a face cu părinți care ezită, comunicarea e cu atât mai importantă. 

„De generații, medicii au fost obișnuiți să le spună pacienților ce să facă, iar pacienții să urmeze aceste recomandări fără să pună întrebări. Nu cred că asta mai funcționează în prezent. Pacienții trebuie tratați ca egali, trebuie să vorbești cu ei de la același nivel, iar asta înseamnă că trebuie să le explici diagnosticul, tratamentul și raționamentul din spatele tratamentului. Iar acest lucru presupune, pe de o parte, abilități de comunicare, iar pe de altă parte, timp”, explică experta OMS Silvia Gatscher. 

Discuțiile despre fricile unui părinte în fața unui vaccin au nevoie de timp. Rareori sunt de ajuns o singură întâlnire sau cinci minute grăbite. 

Medicul de familie Gindrovel Dumitra crede că scopul nu e să-l faci imediat pe părinte să se răzgândească, ci să evolueze pe spirală schimbării: 

„Practic, în discuția pe care o port cu persoanele care sunt rezistente, încerc mai întâi să pun întrebări deschise, astfel încât să-l determin pe pacientul care se află în fața mea să-mi spună ce se află în spatele acestui refuz. După care încerc să traduc cuvintele mele, astfel încât să-l fac să înțeleagă că am înțeles ce mi-a spus, urmând ca apoi să intru într-o tehnică în care ofer informațiile și apoi verific ce a înțeles. Și în final, încerc să determin acțiunea: să stabilesc o nouă vizită, fie pentru continuarea discuției, fie pentru vaccinare”, explică Gindrovel Dumitra, care punctează că își adaptează tehnicile de comunicare de la părinte la părinte.

3. Comunicatorii trebuie să fie figuri de încredere pentru părinte

OMS și de INSP au derulat anul trecut un studiu cu privire la vaccinare în zonele rurale și semiurbane din județele Covasna, Brașov și Timișoara. Una dintre concluzii a fost că, în localitățile mici, încrederea pe care părinții o au în medicul de familie are un rol important în decizia de vaccinare. 

„Unii dintre acești părinți sunt înregistrați la același medic de familie de zece ani sau chiar mai mult, se simt bine îngrijiți și au o relație bună cu acesta. Aceștia sunt, de regulă, și părinții ai căror copii sunt complet vaccinați. Cred că atunci când există o relație stabilă, medicii de familie se bucură de un nivel ridicat de încredere. În schimb, dacă o astfel de relație nu există, încrederea trebuie construită”, crede dr. Slivia Gatscher, OMS. 

Și dr. Dumitra, din Dolj, spune că discuțiile ezitante le poartă mai degrabă cu membri noi ai comunității, nu cu părinți pe care-i cunoaște și care-l cunosc pe medic de-o viață, o relație unde deja există un grad mare de încredere.

4. Mai mulți medici de familie

România se confruntă, de ani buni, cu o criză a medicilor de familie. Sunt zone în care sunt prea puțini medici, altele în care criza e iminentă, pentru că doctorii sunt în pragul pensionării. 

În restul țării, medicii sunt sufocați de birocrație, de sistemul informatic dezastruos cu care lucrează și care e adesea nefuncțional. Sunt prea ocupați să trateze și le rămâne prea puțin timp pentru prevenție, categorie în care intră vaccinarea. 

Dacă ne uităm la concursul de rezidențiat din 2025, acest deficit nu pare că se va atenua prea curând – din contră. Medicina de familie a fost specialitatea cu cele mai multe locuri scoase anul trecut la concurs, 640, după cum Hotnews a arătat aici. „Este cea mai deficitară și are cel mai mare număr de medici în prag de pensie”, explica atunci Cătălina Poiană, șefa comisiei de repartizare. Și totuși, niciunul dintre candidații plasați pe primele 200 de poziții în urma examenului de rezidențiat nu a optat pentru medicina de familie.

45% din populația României locuiește în mediul rural, iar în multe comune nu există medic de familie, ori acesta vine o dată pe săptămână. Deși numărul optim de pacienți înscriși pe listele unui medic este de 1.800, în mediul rural, numărul acestora poate trece de 4.000. Acest lucru face ca părinților să le fie dificil să ajungă la medic cu copiii, iar atunci când ajung, să stea mult timp la coadă. 

Ca soluție de etapă, Silvia Gatscher, de la OMS, spune că OMS încurajează medicii să aibă o abordare „oportunistă” atunci când vine vorba de vaccinare. Adică să vaccineze copii și fără să facă o programare anterioară sau să se ofere să-i vaccineze când părinții îi aduc la cabinet pentru controale sau adeverințe. 

5. Mediatori sanitari implicați

Pentru experta OMS, un sistem care să le amintească părinților despre termene de vaccinare este esențial, însă nu e de ajuns un simplu proces automatizat. Silvia Gatscher descrie ce se întâmplă în unele zone din țară unde, pe lângă SMS, mai există ceva: mediator sanitar implicat, care să le reamintească oamenilor de termenul de vaccinare și să îi ajute cu partea administrativă a procesului. Ea  vorbește despre modele de succes, precum cel din Belin, Covasna, pe care l-am documentat și noi în această serie de articole. 

„Ceea ce face Covasna foarte, foarte bine este activitatea pe teren. Astfel, chiar dacă nu toate comunitățile au un medic de familie, acestea beneficiază de asistente comunitare și de lucrători sanitari comunitari care vizitează regulat comunitățile, sunt membri de încredere ai acestora și oferă informații despre vaccinare, ajută la realizarea programărilor și acționează, practic, ca o punte de legătură între familie și medicul de familie”, punctează ea. 

6. Vaccinare împotriva dezinformării

Mult prea des, autoritățile și politicile publice funcționează reactiv, adică încearcă să intervină după ce e deja un fenomen negativ, după ce un mit s-a rostogolit până a strivit orice adevăr pe o temă dată. 

Există, însă, și „o vaccinare a populației împotriva știrilor false”, crede Diana Tăut, de la UBB Cluj. În engleză, i s-ar spune prebunking, adică un fel de dezmințire în avans – față de opusul „debunking”, când demontăm un mit, un neadevăr deja vehiculat în spațiul public. 

Iar aici sunt foarte multe instrumente de colectare de date care pot monitoriza mereu pulsul în societate pe o temă anume, spune ea: de la Google Analytics și Google Trends, la Inteligența Artificială.

„Eu nu trebuie să aștept să apară știrile false pe care să le preiau și să încerc să le demontez și, încercând să le demontez, nu fac decât să le răspândesc, pentru că le repet”, explică specialista de la UBB, care vorbește, în schimb, de nevoia de a face „un soi de vaccinare psihologică a oamenilor”.

Ca tehnică, un astfel de efort ar trebui să se facă după „metoda sandwich”, adică începem cu informație adevărată, continuăm cu mitul și cu temerile oamenilor pe o anumită temă și încheiem tot cu informație adevărată. Așa ceva e mai eficient, spune Diana Tăut, decât să zici doar că există o informație falsă și ea e falsă din următoarele motive.

7. Vaccinare cu adevărat obligatorie?

Vaccinurile precum cele împotriva rujeolei, oreionului, hepatitei B sau cel penumococic ar trebui să fie făcute de 95% din populația țării ca să prevină apariția unor epidemii. Sunt gratuite, însă vaccinarea nu e obligatorie în România, e recomandată. Cum am văzut, părinții pot refuza pe proprie răspundere, pot să nu se prezinte la medicul de familie, iar copiii vor fi în continuare primiți la creșe, grădinițe și școli. Există voci care spun că, poate, soluția la golurile de vaccinare ar fi ca ea să fie cu adevărat obligatorie. Nu toată lumea e, însă, de acord că așa ceva ar funcționa.

O astfel de persoană e și dr. Aurora Stănescu, de la INSP: „Nu cred că ar merge. Omul este o ființă liberă. În momentul în care îi impui ceva, cu siguranță va apărea respingerea, înainte să se gândească ce i-ai impus. Deci nu se face nimic obligatoriu”. Dovadă a fost pandemia și reacțiile populației la restricții și impunerea vaccinării pentru anumite activități.

„Poți să-i lași în pace. Dacă toți ceilalți s-ar vaccina, ar acoperi și golul acesta”, explică epidemioloaga. „Dacă îi câștigăm de partea noastră pe ezitanți și crește procentul de părinți care își doresc să-și vaccineze copiii, atunci rămâne procentul acesta insignifiant, dar protecția comunității e asigurată oricum. Deci dacă vaccinez 95% și îi las pe acei 5% care sunt complet anti, eu câștig”, adaugă dr. Stănescu.

8. Reforma din temelii a sistemului

Tot Aurora Stănescu punctează că ar trebui întărită colaborarea între direcțiile de sănătate publică, județene și liderii ai comunității și medicii de familie din județul respectiv. Ar trebui, de asemenea, accelerat procesul de înființare a centrelor comunitare integrate, care să asigure pachetul de servicii de sănătate primară în comunitate – de la asistent medical la stomatolog și, implicit, să gestioneze efortul de vaccinare, cu tot ce presupune el.

La final, însă, totul se reduce și la nevoia reformei mari, de sistem. Felul în care este construit astăzi sistemul sanitar din România nu-i permite de multe ori unui medic să stea mai mult de cinci minute cu un pacient, este de părere și dr. Silvia Gatscher, de la OMS: „Din păcate, sistemul de sănătate nu ne oferă, ca medici, suficient timp. Iar timpul este, uneori, cea mai importantă bază în construirea încrederii. Să stai împreună cu pacientul, mai ales la început, și să explici exact ce înseamnă diagnosticul și ce se poate face, în loc să spui doar: <<acesta este diagnosticul, aceasta este pastila, la revedere!>> De aceea, cred că și sistemul trebuie regândit.”

Ezitarea față de vaccin, simptomul unor probleme sociale complexe

Oriunde în lume, refuzarea sau amânarea vaccinării reprezintă simptome ale unor probleme mult mai complexe și profunde. Aceste probleme pot fi diferite de la o societate la alta, deși multe sunt comune. În România, ele sunt:

• O criză acută de încredere în autorități, la modul general: nu mai avem credința că statul ne vrea binele, deci bănuim mereu alte intenții. Pandemia a sporit mult această senzație;
• O criză la fel de gravă de încredere în sistemul medical: medicii de familie, în special, sunt prea puțini, trebuie să facă prea multe și nu le rămâne puțin timp de prevenție și de conversații lungi și nuanțate cu părinți care au dubii;
• Vedem azi efectul numeroaselor eșecuri de comunicare publică în România privind vaccinurile: începând, în 2008, cu prima încercare de campanie de vaccinare împotriva HPV, virusul care ne-a făcut țara cu cea mai mare incidență și mortalitate provocată de cancerul de col uterin la nivel european, și continuând cu felul în care a fost gestionată comunicarea în pandemie, inclusiv legat de vaccinuri; 
• Este, în același timp, un efect al sărăciei, cu foarte multe comunități cu acces precar la servicii medicale;
• Vedem și consecințele unui sistem de educație tot mai neperformant, care pierde viitori cetățeni pe drum. Mai târziu în viață, această educație deficitară se manifestă și într-o problemă de educație media și digitală, deci vulnerabilitate în fața dezinformărilor și retoricii fricii.

Abia peste toate acestea vin nuanțele, cauzele de suprafață:

• avântul pseudoștiinței, în era informării pe social media;
• algoritmii care promovează tot mai iscusit dezbateri polarizatoare și generatoare de emoție;
• influencerii care propovăduiesc medicina alternativă;
• articole media care vorbesc necontextualizat sau neprofesionist despre efecte adverse ale unor vaccinuri. 
• suntem din ce în ce mai singuri în procesul de a ne crește copiii – noi cu deciziile noastre, cu planul de parenting, cu informațiile proprii și iluzia cunoașterii.

Articol realizat cu sprijinul și mentoratul Transitions, ca parte din programul Complicating the Narrative, care-și propune să ajute jurnaliștii să aducă în fața publicului lor discuții dificile, dar bazate pe empatie și cu grijă la nuanțe, fără să adâncească polarizarea din societate.