„Nu pot să duc un pahar cu apă la gură, dar pot face ceea ce mulți nu îndrăznesc nici să viseze”. Lupta pentru „normalitate” a unei femei de 36 ani, care suferă de o dizabilitate severă

Carmen Vasilescu (36 ani) trăiește cu o formă de paralizie cerebrală severă, dar spune că refuză să fie definită de limitările corpului său. Zilele trecute, la Bookfest, ea și-a lansat cartea autobiografică care se numește „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”. Carmen Vasilescu a acordat un interviu pentru publicul HotNews în care a explicat ce înseamnă să-ți revendici viața, indiferent cât de greu îți este să faci asta. 

• „Am scris cu nasul și cu gura, dar mai ales cu sufletul”, povestește femeia despre procesul scrierii cărții. 

Carmen Vasilescu lucrează în PR, și în ciuda provocărilor de zi cu zi, și-a construit o viață în care nu doar că funcționează, ci inspiră. La Salonul Internațional de Carte Bookfest 2025, Carmen Vasilescu a lansat volumul autobiografic „Și dacă-i adevărat că nu există nu se poate? Între trup și suflet”, o carte despre felul în care îți poți depăși condiția atunci când refuzi să-ți pierzi demnitatea și speranța.

„Am scris cu nasul și cu gura, dar mai ales cu sufletul”, spune ea despre procesul scrierii, care a durat peste doi ani și jumătate. Cartea e o mărturie onestă despre viața cu dizabilitate, dar și despre frumusețea de a rămâne om între oameni, într-o lume în care, de multe ori, prejudecățile sunt mai greu de depășit decât obstacolele fizice.

Ce înseamnă „normalitatea”

Carmen nu vorbește despre victimizare. Nu cere compasiune. Cere doar un spațiu de încredere în care oamenii să se privească dincolo de aparențe. „Normalitatea nu înseamnă să fii ca ceilalți, ci să fii tu însuți”, spune ea, iar cartea devine astfel și o pledoarie pentru curajul de a fi asumat, chiar și (sau mai ales) atunci când ești diferit.

Lansarea volumului a avut loc 31 mai, la ora 17:00, la standul Editurii Humanitas din cadrul Bookfest, în prezența Lidiei Bodea, Alexandru Stermin și Marcel Bartic.

HotNews.ro a stat de vorbă cu Carmen Vasilescu despre despre ce înseamnă să-ți revendici viața, indiferent de cât de greu ți-a fost scris destinul și despre cum a fost să pună totul într-o carte. 

„Cred că cel mai greu mi-a fost să vorbesc despre sentimentele mele”

Întrebarea din titlul cărții nu e un artificiu de marketing, ci esența unei vieți trăite împotriva diagnosticului, spune autoarea. Pentru Carmen, scrisul nu a fost doar un exercițiu terapeutic, ci un act de curaj. 

„Sufletul și mintea au vorbit aceeași limbă, iar atunci când se întâmplă asta, nu-mi rămâne decât să le ascult”, povestește ea despre cum ideea cărții s-a născut într-un dialog cu o persoană dragă, într-un moment de tăcere revelatoare. A fost nevoie doar de o sugestie și Carmen a știut că trebuie să o transforme în ceva real. „Și ce bine că am făcut asta!”, spune ea. De asemenea, ea mai spune și că a scris cartea și în ideea că foarte mulți au trăit ceea ce a trăit și ea, dar nu au avut curaj să vorbească despre asta, închizându-se în ei.

Carmen susține că nu vrea să fie modelul nimănui, dar e genul de om care te obligă să-ți pui întrebări despre ce înseamnă cu adevărat să trăiești. Nu caută aplauze, nu vorbește în clișee și nu folosește niciodată cuvântul „eroism”. Se uită înapoi cu vulnerabilitate și cu o luciditate care nu-ți permite să o compătimești. „Cred că cel mai greu mi-a fost să vorbesc despre sentimentele mele”, recunoaște. „Au fost multe clipe în care am crezut că greșesc să iubesc.” 

Despre diagnostic nu vorbește tehnic decât atunci când trebuie. Tetrapareza spastică, explică ea, „este o formă de paralizie cerebrală cauzată de o leziune care are ca urmări pierderea totală sau parțială a folosirii membrelor și trunchiului, afectând centrii nervoși și senzoriali. 

La mine, a fost o problemă doar cu cei dintâi, astfel că nu pot să coordonez mișcările membrelor.” 

A sărit cu parașuta și a făcut scuba diving

Dar dincolo de definiție, ceea ce rămâne este felul în care Carmen refuză să-și lase trupul să-i țină sufletul închis. 

„Probabil am reușit privind în ochii celor care au văzut sufletul meu, nu carapacea”, spune ea. A fost o luptă tăcută cu sine, o negociere permanentă între acceptare și ambiție. „În mine a fost mereu o luptă cu propria persoană, în care nu voiam să mă las păgubașă gândurilor negative. De fiecare dată când treceam prin astfel de momente, mi-aduceam aminte cât de frumos este să trăiești iubind.”

Așa a ajuns să zboare cu parapanta, să sară cu parașuta, să facă scuba diving, să schieze. Nu pentru spectacol, ci pentru libertate. 

„Simt acea libertate pe care trupul mă împiedică s-o trăiesc”, spune. „Dar vezi tu, e un paradox: nu pot să mănânc singură sau să duc un pahar cu apă la gură, dar pot face ceea ce mulți nu îndrăznesc nici să viseze.”

O zi obișnuită? Nu există așa ceva în universul ei. „Fiecare zi o încep cu zâmbetul pe buze, pentru că mai pot adăuga încă una în această frumoasă călătorie pe Pământ și încerc să mă bucur cât pot de mult de ea și s-o fac să fie diferită de cea precedentă, fără să dau voie să se instaleze rutina”, spune. 

Cuvântul „normal” nu are sens decât dacă e resemnificat. „Normalitatea înseamnă să fii tu însuți, fără să cauți pe cineva care să-ți semene sau să te înțeleagă. Să ai propriile opinii și să nu te temi de faptul că poate ești privit diferit”.

A descoperit jurnalismul și PR-ul muzical la un eveniment cu artiști români în Craiova. A fost dragoste la prima vedere. „Mi-am dat seama că îmi place foarte mult acest domeniu și că trebuie să fac ceva în această privință. E atât de plăcut să mă simt utilă, dar în același timp și la curent cu tot ce se întâmplă în această frumoasă lume, încât nu aș renunța niciodată la această pasiune.”

Ce este dizabilitatea

Când vorbește despre persoanele cu dizabilități, Carmen nu-și ajustează vocea, nici nu adaugă filtre. 

„Dizabilitatea nu este altceva decât un prieten cu care trebuie să ne înțelegem cel mai bine și să nu încercăm să-l îndepărtăm ca pe cel mai aprig dușman. Și chiar dacă ar fi să privim astfel, se spune că dușmanii trebuie ținuți aproape, nu? Live your life! Este doar una și nu trebuie să ne supărăm pe ea”, spune ea. 

Are și o viziune clară asupra felului în care societatea românească ar putea deveni mai empatică. „Ce bine ar fi dacă nu ne-ar păsa niciodată de ce zice și face lumea… Empatia vine din interiorul unui suflet împlinit și nu din cel al unuia care nu este mulțumit, care nu are propriile realizări. Atunci când sufletul uită să iubească, nu-i rămâne decât să vadă propriul întuneric în ceilalți.”

Despre lansarea cărții care a avut loc la Bookfest spune că are sentimentul unui nou început. „Am mari emoții pentru că-mi doresc foarte mult ca această carte să ajungă nu doar în fața cât mai multor cititori, ci să fie și înțeleasă așa cum am scris-o, cu sufletul. Da, e și o celebrare a unei lupte cu mine însămi, dar și începutul unui nou drum lung, pe care am pornit cu mare speranță și încredere!”, spune Carmen.

Dacă cineva i-ar răsfoi cartea la întâmplare, Carmen nu are o pagină preferată. Nu pentru că nu crede în „pasaje-cheie”, ci pentru că vrea ca cititorul să devină parte din poveste. „Aș vrea ca el să-mi spună care e pagina lui preferată și de ce.”

Și dacă, până la final, totuși o învățătură s-ar desprinde, nu e una moralizatoare. E o încurajare tăcută, dar puternică. 

„Fiecare persoană, cu sau fără dizabilități, are parte de momente grele în viață, pe care simte că nu le poate depășii, așa-i? Îmi doresc ca această carte să trezească în fiecare cititor simțul speranței. Să continue să spere chiar și atunci când crede că nu mai are putere, pentru că există! Trebuie doar să crezi! Crede în tine!”

Visuri? Are. Multe. Unele deja planificate. „Am foarte multe visuri pe care mi-aș dori să le împlinesc, dar, ca să-ți dau un exemplu, am să-ți spun că luna viitoare plec în vacanță la Nisa, iar acolo îmi doresc să experimentez parasailingul. E o listă foarte lungă cu visurile mele, dar propun să o descoperi pe parcurs, odată ce ele devin realitate.”

Și dacă-i adevărat că nu există „nu se poate”? Dacă există doar frică? Atunci, Carmen Vasilescu n-a scris o carte. A deschis o ușă, iar restul depinde de noi.