O Berlinala criminala… caci „drogurile ucide”

Mai e putin si va lua sfarsit si a 56-a editie a Berlinalei. In topul preferintelor celor catorva critici, cotatii publicate zilnic de revista „Screen International”, Ursul de Aur ar trebui sa-i revina lui Robert Altman pentru „A Prairie Home Companion”.

Pe locul urmator se afla „The Road to Guantanamo”, de Michael Winterbottom. Probabil ca bune cotatii va avea si filmul australian „Candy”, realizat de Neil Armfield, care ar putea lua premii de interpretare pentru Heath Ledger si Abbie Cornish.

Poveste despre o iubire autodistructiva, filmul in care mai apare de cateva ori, Geoffrey Rush, are un dramatism pe care nu-l economiseste. Nici n-ar putea din moment ce, de mare ce le e pasiunea, cei doi iubiti ametesc in caruselul consumului de heroina, la fel cum ameteste spectatorul la secventa de deschidere, cand un carusel incepe sa se roteasca.

Totusi, desi banuiesti cam ce se va intampla, vei fi surprins sa vezi ca nimeni nu moare la final si ca, oarecum reveniti in lumea celor banal de normali, cei doi se vor desparti, sacrificandu-si pasiunea.

Neil Armfield face un film pe muchie – cate filme pe subiectul asta n-am vazut! -, dar felul in care povestea flirteaza nonsalant cu dezastrul o face pana la urma puternica si dramatica.

Am mai vazut, tot in competitie, si „Romanzo criminale”, incercarea lui Michele Placido (fostul comisar Corrado Cattani din serialul „Caracatita”) de a realiza o replica la „Once Upon a Time in America”. Placido insusi ii citeaza pe Sergio Leone si pe Pasolini (!) ca modele.

Realizat (ca si „Candy”, de altfel) dupa un roman de succes in tara sa, filmul lui Placido acopera 15 ani din istoria Italiei, incercand sa realizeze atat povestea unor „goodfellas”, cat si o fresca sociala.

Numai ca personajele n-au adancime, actorii (in frunte cu Kim Rossi Stuart) par sa fie timorati de modelele lor ilustre, iar tot filmul are aerul ca aspira la o naturalete pe care n-o s-o aiba niciodata.

„Romanzo criminale”, singurul film italian din competitia oficiala, poate fi un film pentru publicul de weekend sau pentru televiziune, dar nu pentru un mare festival.

Berlinul a vuit din pricina „bombitei” cu ceas numite Michael Winterbottom, prezent in competitie cu „The Road to Guantanamo” si personal in urbe cu doi dintre cei trei britanici de origine pakistaneza detinuti pentru doi ani, ilegal, in baza americana din Cuba.

Presa il compara deja pe Winterbottom cu Michael Moore in privinta sagetilor antiamericane, dar diferenta e in primul rand de structura. Britanicul Winterbottom nu are isteria lui Moore, el face fictiune cu calcul documentarului, avand cel putin ambitia de a nu arata decat ceea ce presupune ca e adevarat, fara a acuza fatis.

Cu alte cuvinte, Berlinala si-a luat portia de politica, dar mai stii? Festivalul inca nu s-a terminat, iar jurnalistii par sa fie conectati la acumulatorii realitatii.