O călătorie inocentă în inima Transilvaniei

Când am hotărât să petrecem vacanța în inima Transilvaniei, la Târgu Mureș, am avut parte de câteva ridicări din umeri: „De ce tocmai la Târgu Mureș? Ce să faceți acolo? Sigur, am auzit că este un oraș frumos, dar…”. Vorbe, le-am ascultat, le-am uitat și nu ne-a trecut prin gând nicio clipă să schimbăm planul. Dintru început ideea a fost să ne stabilim baza în Târgu Mureș și apoi să facem câteva expediții în inima Transilvaniei: castelul Teleki, salina Praid, Lacul Ursu la Sovata și, cu puțin noroc, vizitarea unui atelier de lutier la Reghin.

Firește că planul a suferit schimbări drastice chiar din ziua plecării spre Târgu Mureș și, dacă n-am fi făcut deja rezervarea la hotel, mare lucru dacă farmecul Ținutului Secuiesc nu ne-ar fi deturnat total. Cu o seară înainte de plecare am hotărât să includem în plan un popas la Miercurea Ciuc, cu unicul scop de a vizita locul de pelerinaj de la Șumuleu Ciuc: mânăstirea franciscană cu Bazilica Sfânta Fecioară Maria, dealul Calvaria și platoul unde de Rusaliile catolice se adună mulțimea care participă la pelerinajul ce are o tradiție de mai bine de cinci secole.

Miercurea Ciuc este un oraș simbol pentru Ținutul Secuiesc, iar pentru noi a fost prima oară când l-am vizitat; mai bine mai târziu decât niciodată. După cum știm, încă perioada medievală zona Ciucului a fost locuită de triburile secuiești contractate de coroana maghiară să apere frontierele regatului. În secolul al XIII-lea, Miercurea Ciuc a fost menționată pentru prima dată sub numele de „Czikus”, iar apoi în documente din secolele următoare apare sub diverse denumiri, printre care „Szeklerköcze”, „Czucz”, „Szeklerkövár” sau „Szeklermélc”.

În timpul regelui Ludovic I al Ungariei (1342-1382), orașul a primit statutul de oraș liber regesc și a început să se dezvolte economic și cultural. În perioada medievală și în timpul Renașterii, Miercurea Ciuc a fost un important centru comercial și cultural pentru secuii din zonă. În secolele următoare, orașul a trecut prin diferite perioade de subordonare și conflict, fiind parte a Regatului Ungariei, apoi a Imperiului Habsburgic, și de un secol a României.

Șumuleu Ciuc face parte din orașul Miercurea Ciuc, adică întreg locul unde a fost ridicată Bazilica și acareturile mânăstirii. Mânăstirea Franciscană de la Șumuleu Ciuc este un important centru de spiritualitate și pelerinaj din România, cu o istorie strâns legată de tradiția religioasă și culturală a Transilvaniei. A fost fondată în secolul al XVII-lea, în jurul anului 1614, de către călugări franciscani. Inițial, a fost construită ca o modestă biserică de lemn în onoarea Sfântului Francisc de Assisi, dar în decursul timpului s-a dezvoltat și a devenit un important centru religios pentru credincioșii catolici români și maghiari.

Pelerinajul de la Șumuleu Ciuc are origini vechi și se desfășoară în fiecare an în a doua zi de Rusalii. Tradiția spune că în timpul Răscoalei Țărănești de la Bobâlna, credincioșii catolici români din zonă s-au refugiat în pădurea de la Șumuleu pentru a se ruga. În timpul rugăciunii, o femeie aflată în mulțime a început să strige că ar fi văzut chipul Sfintei Fecioare Maria pe trunchiul unui copac. Acest eveniment miraculos este considerat începutul pelerinajului de la Șumuleu Ciuc.

Principalul punct de atracție al Bazilicii este, desigur, statuia Fecioarei Maria – „Femeia îmbrăcată în soare” – despre care istoria ne spune că „le-a dat secuilor forță și curaj pentru a învinge oastea protestantă a lui Ioan Sigismund în sâmbăta dinaintea Rusaliilor anului 1567, când a venit să impună cu forța Reforma Protestantă”[2].

După ce am vizitat Bazilica, am urcat colina, dar nu pieptiș pe drumul Calvariei, ci pe drumul forestier cu pantă molcomă, așa cum ne-a sfătuit o doamnă în vârstă și foarte primitoare de la punctul de informare turistică. Din fericire am avut parte de o vreme splendidă și am constatat că nu suntem singurii pelerini, chiar dacă era o zi de luni: mulți pelerini sau turiști, familii dar și grupuri organizate, din țară și din Ungaria.

Urcușul și toată plimbarea pe dealurile Șumuleului ne-au deschis pofta de mâncare și ne-am dorit să luăm masa la un restaurant celebru al Miercurei, adică la „Cinci căței” (Öt Kutya), doar că – al neajuns al unei zi de luni – l-am găsit închis. Cu un regret, am apelat la restaurantul pensiunii „Gambrinus” și ne-a răsplătit onorabil așteptările, cu ciorbe ardelenești minunate și ficăței la tigaie cu sos, în porții generoase, totul pregătit ca la carte.

N-am putut zăbovi mai mult și am luat calea spre Târgu Mureș, către Odorhei, apoi Praid și Sovata și, peste dealuri, prin Miercurea Nirajului, am intrat spre seară în oraș, dinspre Livezeni și ne-am cazat. Pentru că primăvara târgmureșeană s-a dovedit generoasă, am ieșit și la o plimbare prin centrul urbei, în recunoaștere. În urmă cu vreo 35 sau 36 de ani, încă student fiind, petrecusem o săptămână în Târgu Mureș, gazdă fiindu-ne campusul Universității de Medicină. Am regăsit zona centrală de parcă aș fi părăsit ieri orașul și nu știu cum ar trebui să interpretez acest lucru: o fi bine că este așa? Ce este sigur, am decis ca a doua zi să începem să explorăm Târgu Mureșul chiar cu campusul Universității de Medicină.

Orice călătorie este despre locuri și despre oameni, pe care pentru a le găsi (sau regăsi) și întâlni cum se cuvine este musai să-ți golești mintea de așteptări, să fii adică inocent ca un copil care vrea instinctiv să cunoască lumea. Când am intrat în campusul Universității de Medicină n-am mai recunoscut absolut nimic din ce văzusem odinioară, totul era cumva nou și neașteptat. Campusul este fermecător, mai ales într-o zi însorită și caldă de primăvară, cu nimic mai prejos decât am văzut la Oxford, de exemplu.

Clădirea principală a Universității de Medicină a fost menită să găzduiască o școală militară și a fost construită între anii 1906 – 1907 după un proiect conceput de firma „Frații Grünwald și Schiffer” din Budapesta, implicată și în construcția Palatului Culturii din Târgu Mureș. Abia în anul 1945 campusul a devenit unul universitar, după ce Regele Mihai I a semnat un decret–lege de înființare a Universității de Medicină și Farmacie, care astăzi poarte numele savantului George Emil Palade.

Am vrut să vizităm corpul principal, dar agentul de securitate ne-a refuzat politicos, motivând că avem nevoie de aprobarea administrației. Așa că am mai hălăduit un tip pe alei și, în cele din urmă, ne-am îndemnat să intrăm totuși undeva, adică într-o librărie unde se vindeau și diverse suveniruri. Ne-au atras atenția câteva lucruri: două cărți scrise de medicul anestezist Gabriel Gurman[3], sub pseudonimul Gabriel ben Meron și o plachetă înrămată cu imaginea Universității. Am vrut să cumpărăm și de aici a început un dialog neașteptat cu Gabriela Boangăr, responsabilă cu PR-ul și cu colega sa, Kinga Eszter Bota, care se ocupă de administrarea patrimoniului Universității.

Aflând că suntem pur și simplu turiști care vor să viziteze Universitatea, Kinga și Gabriela ne-au oferit cu entuziasm un scurt tur privat și ne-au vorbit despre preocupările lor și ale Universității. Am aflat astfel că Universitatea se extinde, că a deschis un campus propriu la Hamburg, găzduiește în campus și un liceu de specialitate, pe lângă numeroase clinici; am vizitat sala Senatului, studioul media și senzaționala Grădină Botanică (fieful farmacologilor) și Parcul Dendrologic. Ce ne-am fi putut dori mai mult? Kinga Bota ne-a vorbit cu căldură și despre Gabriel Gurman, un prieten devotat al Universității, căruia editura universității îi editează aproape în fiecare an câte o carte de povestiri în limba română.

Fortificația din mijlocul urbei, cunoscută sub numele de „Cetatea Neagră”, este din câte am văzut una dintre principalele atracții istorice ale orașului Târgu Mureș. Cetatea datează din secolul al XV-lea și a fost construită pentru a apăra comunitatea împotriva invaziilor otomane în principal. Inițial, era o construcție din lemn, dar ulterior a fost reconstruită din piatră în stil gotic; are forma unui poligon neregulat cu bastioane și turnuri de apărare la colțuri. Cetatea a jucat un rol important în istoria orașului Târgu Mureș și a regiunii Mureșului, fiind un centru de apărare și administrativ. A fost martoră la numeroase evenimente istorice, inclusiv invazii, răscoale și schimbări politice.

În anul 2011 au fost începute ample lucrări de reabilitare finanțate cu fonduri europene pentru restaurarea componentelor artistice (picturi, stucaturi, fresce, elemente decorative exterioare, tâmplării) și remodelarea plasticii fațadelor, reabilitarea zidurilor exterioare și interne, amenajarea căilor de acces pietonale, a parcului arheologic și amenajări peisagistice. În anul 2018 a început și restaurarea Bisericii Reformate din incinta Cetății, cu fonduri alocate de guvernul de la Budapesta și fonduri din colecta făcută de enoriași. În timpul lucrărilor de restaurare a fost descoperită o frescă de secol XV reprezentându-l pe Ladislau cel Sfânt (Ladislau I-ul, rege al Ungariei în perioada 1077 – 1095).

Astăzi incinta „Cetății Negre” este amenajată asemeni unui spațiu urban multifuncțional, perfect pentru petrecerea timpului liber. Cât am zăbovit noi – prânzind la una dintre terase -, spațiul a fost luat cu asalt de elevii de clasa a opta care participau cu entuziasm la ritualul fotografiilor de absolvire; beneficiile civilizației care a descoperit fructele păcii și a conferit o nouă utilitate unui edificiu cândva militar, ultimă redută în fața unor amenințări barbare. Ar trebui să reflectăm mai mult la aceste lucruri în zilele noastre.

Nu sunt un gurmand și nici un călător de clasă, dar știu măcar atâta lucru că, atunci când ajungi într-un loc despre care vrei să știi cât mai multe, trebuie să cauți și o ospătărie care servește onest o masă bună. Să o și găsești, este o provocare deloc simplă și ai nevoie de noroc să se întâmple. Noi credem că am avut acest noroc, chiar dacă cineva ar putea, la o adică, să ne contrazică.

După ce am căutat recomandări despre locurile unde „se mănâncă bine” în Târgu Mureș, am ales de-a dreptul intuitiv restaurantul care se numește „La Teo” – bucătărie italiană interpretată local. Situat în apropierea zidurilor Cetății, lângă eleganta clădire a Colegiului „Papiu Ilarian”, restaurantul ne-a întâmpinat cu o vitrină de dulciuri, pe care am explorat-o cu sincer interes, după care am ales să luăm masa pe terasă, chiar dacă se însera și era răcoare.

Am comandat „Cottage Pie” – o tocană din carne de vițel, sub o crustă coaptă la cuptor de cartofi gratinați cu brânză Emmentaler și „Straccetti di Pollo” – carne de pui cu legume trase la tigaie și bine aromate, alături de paharele potrivite de vin. Adrian Teodorescu, omul din spatele acestui restaurant ce rezistă de cam trei decenii în urbe, intrase într-o conversație elaborată cu alți meseni, când în românește, când ungurește, despre tainele unora dintre preparatele sale, dar nu numai, dovedind din ce puteam auzi, mare talent de povestitor.

La un moment dat, după ce părăsise terasa, a venit și la masa noastră și a întrebat: „Ați comandat «Cottage Pie»? Nu pot să vă aduc, la mine la bucătărie cineva a greșit ceva și nu pot să vă aduc. Vă rog să vă alegeți orice altceva din listă, din partea casei.” Altceva, altceva… Păi, gulaș și mai vedem. „Sigur, vă aduc gulaș și apoi dacă mai doriți ceva, tot din partea casei!” Și în scurt timp a sosit o farfurie imensă de gulaș și farfuria frumos colorată cu „Straccetti di Pollo”.

Din priviri ne-am înțeles: am împins gulașul spre soția mea și eu am luat puiul. N-am scăpat privirilor agere ale lui Adrian Teodorescu: „Vai, nu vă place! Vă aduc altceva?” Nuuu, nu! E doar o schemă tactică a noastră, oricum noi împărțim jumătate – jumătate tot ce comandăm. Nu l-am împăcat și a rămas cu ochii pe noi. După ce a văzut că nu am glumit cu împărțitul între noi i-a mai venit inima la loc. Apoi am început să discutăm despre rețetele de gulaș, carnea ce trebuie folosită (vită, cabaline, porc în niciun caz, este un preparat al unor popoare nomade), momentul în care se adaugă paprica și dacă se pun sau nu roșii în oală.

Gulașul, așa cum l-am mai mâncat eu, nu este genul de masă pe care să o iei seara, mai ales când, odată cu vârsta, descoperi că nu mai ai digestia de odinioară. Dar gulașul lui Adrian Teodorescu nu mi-a produs (cu mâna pe inimă) nicio supărare peste noapte. Așadar am hotărât să încercăm în serile următoare și alte feluri dintre cele propuse de meniu. Plus că, în dimineața lui 1 Mai, în drumul nostru către complexul de agrement pe care târgmureșenii îl numesc „Weekend”, am dat curs și invitației de a ne opri „La Teo” ca să gustăm croasantul special al casei, alături de o cafea.

Un croasant uriaș, o lucrare artizanală elaborată de patiserie – eu cu fistic, soția mea cu bezea și cremă cu cafea – este definiția concretă a slăbiciunii umane; Evagrie Ponticul spunea[4] că mintea este a îngerilor, mânia a diavolului, iar omului i-a mai rămas pofta – depun mărturie că nu poate fi decât așa! Ideea este că se mănâncă bine în Târgu Mureș și ne-am lămurit că este așa încă două seri la rând, înainte de a părăsi orașul.

1 Mai a fost ziua pe care am petrecut-o mai ales în aer liber: o zi călduroasă (cred că au fost peste 27 de grade) hălăduind și zăbovind pe peluzele generoase ale complexului „Weekend”. Complexul a fost fondat în anii ’70-’80, în perioada comunistă, ca loc de recreere pentru clasa muncitoare; în acea perioadă, era cunoscut sub numele de „Stadionul de Vară” și a fost dotat cu diverse facilități: terenuri de fotbal și tenis, zone verzi și locuri de agrement.

După căderea comunismului în 1989, complexul a fost modernizat și extins, adăugându-se noi facilități și servicii. S-au construit piscine, terase, restaurante, terenuri de sport și alte zone de relaxare. A devenit un loc popular pentru petrecerea timpului liber în aer liber, atât în timpul verii, cât și în alte sezoane; găzduiește periodic diverse evenimente, concerte, festivaluri și activități culturale și sportive, atrăgând un număr mare de vizitatori. De asemenea, este un loc popular pentru organizarea de petreceri private, evenimente corporate și alte întâlniri sociale.

În spațiul generos al complexului de agrement, 1 Mai a fost întâmpinat în multe feluri de târgmureșeni, de exemplu printr-un eveniment cu tentă electorală organizat de UDMR, dar foarte gustat pentru că era vorba despre un concurs de gătit la ceaun. S-au instalat ceaune și arzătoare, corturile și mesele pentru echipele concurenților și, firește, mesele pentru susținătorii lor și pentru gurmanzi sau simpli pofticioși.

Nu am rămas până spre seară, când petrecerea s-a încheiat cu un concert așteptat de toți cei care populau peluzele și nici nu am gustat din creațiile culinare, pentru că erau destui doritori îmbulziți pe la mese și nerăbdători, poate chiar înfometați. Dar nici nu am părăsit „Weekend”-ul fără să luăm masa la o terasă, pe malul canalului care înconjoară complexul și care se alimentează din Mureș. Am cerut și mici, dar rețeta este una destul de diferită de cea consacrată în Obor, aviz pentru amatori.

Din păcate am ratat turul complet al Palatului Culturii pentru că am ajuns cu doar o jumătate de oră înainte de terminarea programului, după închiderea casei de bilete. Dar chiar și vizitarea spațiilor comune pe care personalul ne-a îngăduit-o (nu și Sala cu Oglinzi sau Filarmonica) a fost spectaculoasă: am văzut fresce și vitralii minunate. Din păcate, de sărbători ansamblul a fost închis pentru public, deși am văzut destule grupuri de turiști în oraș în acele zile, mulți străini, care cred că și-ar fi dorit să poată vizita această clădire publică specială, construită în stilul arhitectural al Renașterii și barocului târziu, în fond o emblemă culturală și arhitecturală pentru Târgu Mureș și pentru Transilvania.

Construcția Palatului Culturii a început în anul 1911 și a fost finalizată în 1913, pe locul unui vechi castel al orașului, demolat în 1904. Arhitectul responsabil pentru proiectarea Palatului Culturii a fost György Bernády, un important arhitect și politician maghiar din Transilvania. Inițial, clădirea a fost concepută ca un centru cultural multifuncțional, cu scopul de a găzdui diverse instituții culturale și de a servi comunității locale în multiple moduri. Printre aceste instituții s-a numărat și teatrul, care a început să funcționeze în clădire încă din 1913, dar și diverse muzee și colecții de artă.

Ultima zi în Târgu Mureș am rezervat-o pentru o scurtă expediție în Reghin, orașul lutierilor. Fiind tot o zi liberă, nu ne așteptam la prea multe, dar speram să găsim deschis muzeul etnografic. N-a fost să fie. Ne mai rămăseseră două obiective: Biserica de lemn în care a slujit Petru Maior și să vizităm un atelier de lutier. Ambele obiective nu tocmai ușor de atins.

Mai întâi am găsit o listă cu ateliere de lutieri și am început să sunăm și să întrebăm: vă putem vizita? Răspunsurile au fost nu, până am găsit un da, care a fost al maestrului lutier Claudiu Mare. Până când să se facă ora la care puteam vizita atelierul, am ales să vedem biserica de lemn a lui Petru Maior și apoi să luăm prânzul la pădure.

Construcția bisericii în care a slujit Petru Maior a început în anul 1792 și a fost finalizată în 1799, în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea. Inițial, biserica a fost dedicată Sfântului Mihail și a fost ridicată în satul Petelea, situat în apropiere de Reghin. În anul 1895, biserica a fost mutată în localitatea Călugăreni, undeva la aproximativ 25 de kilometri sud-vest de Reghin, unde a fost resfințită sub hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.

În anii ’90 biserica de lemn a fost inclusă pe lista monumentelor istorice și a intrat în atenția autorităților pentru a fi restaurată și conservată. Procesul de restaurare și relocare a bisericii a început în anul 2002, când a fost demontată și transportată la Muzeul Satului din Sibiu pentru restaurare. În 2005, biserica a fost din nou mutată și reconstruită în Parcul Dendrologic din Reghin, unde își are locul astăzi. Dar nu am putut să o vizităm, pentru că am ajuns tocmai după ce purtătorul de chei plecase să-și ia, probabil, prânzul.

Dezamăgiți? Nu, purtătorul de chei este un voluntar al parohiei și deci nimic de neînțeles. I-am dat bisericii un ocol, apoi am pornit-o către atelierul maestrului Mare. Vizita la atelierul unui lutier recunoscut din Reghin, fiu de lutier recunoscut – Zaharie Mare – și unul dintre liderii Asociației Artiștilor Lutieri din România, un om extrem de primitor și de o modestie exemplară, a compensat toate eventualele și minorele dezamăgiri anterioare.

Luteria este mai mult decât o treabă complicată, aceasta este prima mea concluzie, trasă chiar în timp ce vedeam atelierul și ascultam explicațiile maestrului. Fețele de viori, de exemplu, sunt fabricate din lemn rezonant, cu proprietăți acustice ideale, pentru a produce sunetul dorit. Printre cele mai comune tipuri de lemn utilizat pentru fețele de viori se numără arinul, molidul, sau cedrul. Aceste tipuri de lemn sunt selectate pentru rezonanța lor, durabilitatea și calitatea sunetului pe care îl produc.

În atelierele de luterie din Reghin se folosește lemnul de molid pentru fabricarea viorilor. Molidul de rezonanță este o specie de molid (Picea abies) cultivată și selectată special pentru calitățile sale acustice superioare. Este utilizat în principal pentru construcția instrumentelor muzicale, precum viorile, chitarele și pianinele, datorită rezonanței sale bune și a tonului cald pe care îl produce. Acest lemn este preferat de mulți lutieri pentru că oferă o bună combinație între rezistență și flexibilitate, contribuind la sunetul clar și echilibrat al instrumentelor muzicale. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro