O provocare mai grea decât „fiscal cliff”: legislaţia armelor

Tuturor celor care, într-un fel sau altul, politic, intelectual sau cultural iubim America, suntem părinţi sau pur şi simplu preţuim viaţa, nu ne poate fi indiferentă imensa tragedie de la şcoala din Newtown, Connecticut. Vineri dimineaţa, un tânăr de 20 de ani şi-a împuşcat mama, i-a luat cele trei arme pe care aceasta le cumpărase legal şi le deţinea în casă şi a atacat şcoala primară unde mama sa lucrase ca învăţătoare, omorând 26 de persoane în două minute şi jumătate de nebunie dezlănţuită, din care 20 de copii cu vârste de 6 şi 7 ani, înainte de a-şi lua probabil propria viaţă.

O naţiune căreia, ca locuitori ai lumii libere, îi datorăm atât de mult din ceea ce suntem, ştim, gândim, consumăm sau facem în fiecare zi, care a promovat şi împlinit cu succes proiectul politic al visului american pentru generaţii întregi, care împinge frontierele cunoaşterii ştiinţifice dincolo de competenţa, puterea, viziunea şi bugetul oricărei alte naţiuni, trăieşte astăzi, şocată şi cu sentimentul neputinţei, coşmarul violenţei armate, al crimelor săvârşite cu arme cumpărate legal de pe raftul magazinului.

Atacul din Connecticut resuscitează (a câta oară?), vechea dezbatere din America asupra controlului armelor aflate la populaţie. Milioane de americani sunt furioşi, revoltaţi, disperaţi de neputinţa vinovată a autorităţilor de a stopa flagelul atacurilor cu arme de foc. Găsesc în media americane o aproximare de 270 de milioane de arme de foc aflate legal în posesia cetăţenilor, în condiţiile în care o parte din membrii acestei naţiuni care numără 300 de milioane au nu una, ci „colecţii de arme”.

Desigur, se cunoaşte foarte bine contra-argumentul la cererea de restricţionare a vânzării de armament către populaţie: faimosul amendament 2 din Constituţia Statelor Unite (dezbătut de Congres în 1789 şi adoptat definitv în 1791, odată cu primele zece amendamente, lista fiind cunoscută ca „Bill of Rights”) şi care prevede clar: „A well regulated militia being necessary to the security of a free State, the right of the People to keep and bear arms shall not be infringed”.

Lumea întreagă a văzut un preşedinte american în lacrimi, spunând că ţara a trecut deja prin prea multe tragedii de acest fel ca să nu fie clar că o „acţiune politică semnificativă” este necesară acum. Personal, am rezerve serioase în a crede că de data aceasta vor putea aboli sau modifica articolul din Constituţie care este văzut de mulţi ca o garanţie a dreptului la autoapărare al americanilor în propria casă. Numai o voinţă politică uriaşă combinată cu o teribilă presiune de jos în sus ar putea mişca lucrurile în acest sens, cu atât mai mult cu cât procedura revizuirii este complicată şi necesită ratificarea în toate statele federaţiei americane. Poate vor găsi alte soluţii legislative sau fiscale pentru regimul armelor, pentru a le face inaccesibile. Nu se uscase sângele copiilor ucişi în clasele în care au venit să înveţe că am putut citi declaraţii publice ale apărătorilor amendamentului 2 din Constituţie, în sensul în care nu libertatea de a cumpăra şi deţine arme este cauza directă a tragediei, ci deficienţele sistemului de securitate al şcolii (culmea, unul reînnoit cu o săptămână în urmă!) pentru că, oricum, „purtarea de arme în şoli este interzisă” prin lege. Dacă atacatorul a pătruns înarmat în şcoală, în viziunea conservatorilor nu faptul că (aproape) oricine poate avea acces la o armă este problema de fond, ci slăbiciunea sistemului de pază şi protecţie al şcolii. Vina va fi dată pe alţii.

Este un cerc vicios din care America nu va putea ieşi curând. De fiecare dată după astfel de atrocităţi, vânzările de armament cresc spectaculos, americanii se înarmează chipurile pentru a se putea apăra la nevoie dar ajung să le folosească efectiv doar atunci când şi aceia cărora le cedează mecanismul complicat al creierului, într-un debut acut de schizofrenie sau pe fondul unor pusee de psihoză majoră. Atunci când sunt atacaţi în propria casă, prea puţini au timp să se dezmeticească, să ajungă la rastel, să-l descuie (aşa cum ar trebui să procedeze cetăţeanul onest căruia îi este destinat amendamentul 2), să-l avertizeze şi să-l ochească apoi pe invadatorul cu cagulă: să fim serioşi, armele „la liber” sunt în primul rând pentru agresori, nu pentru victime.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro