Oana Pellea e fix cum trebuie în piesa Callas – Oana Pellea de la Operă
Oana Pellea e la înălțimea personajului său temperamental și tumultos. Se identifică cu geniala celebrissimă și o reînvie de manieră nu doar convingătoare, ci de maniera covârșitoare și magnetică proximă dramei antice. Mediteraneeana grecoaică prinde trup și se relevă a fi fost nu doar un daimonion teribil al culturii mondiale de tumultos secol 20, nu doar o întrupare a geniului operatic, ci chiar a unei dive/zeițe din acropolele, agorele și arenele de tragedie din vremea elinilor antici până azi. O voce și nebunie conținând, comprimând și comunicând prin trupu-i biografic o masă consistentă atât a istoriei artei, cât și a istoriei feminității ca umanitate și suferință, scrie înt-un articol de opinie muzicologul Marin Marian-Bălașa.
Fără discuție, toată cultura (!), nu numai arta mare sau mică a spectacolului (și-acesta mare, mediu, mic, pirpiriu), trebuie să revină cu mințile, sufletele și picioarele pe pământul contemporaneității. Și-anume la forme tot mai democratice, populare, simplificate și chiar simpliste, accesibile inclusiv deficienților sau minorităților „provocate” emoțional și mintal. Așadar: noi și multe și diferite rampe de acces la cultură, pretutindeni, adică la orice nivel sufletesc și moral, educațional, cognitiv și comportamental!
În aserțiunea asta nu-i pic de ironie. Ori dacă așa-i pică oarecuiva, să mai cugete înc-odată. Căci o fi/n-o fi, treaba constituie realism și onestitate. Asta/așa e viața momentului actual (și mai mult ca sigur a deceniilor imediate, care-or să vină cum or veni). Prea o luaserăm cu nasul de ștaifuri, morbi, gomoșenii și fițoșenii metafizico-speculative pe sus de tot. Prea adorasem angro elitismul (tot numai elitiștii, desigur), ignorând că nu numai grosul concetățenilor, ci chiar însăși neamurile și descendenții/urmașii noștri cât se poate de direcți/indirecți sau colaterali, au alte și bucura-se-vor din plin de alte configurații emoționale, referențiale, aperceptive și comunicaționale decât noi. (Decât noi modernii din desueta epocă preandroidă.) Prea devenise totul de competiții și competențe ucigător de dificile și pretențioase, în acest sens dând adhoc doar exemplul circului, care musai trebuii ca-n numai 2ă decenii să-și renege și abandoneze tradiția zoogenă și antropo-hibridă, devenind un teatru de artisticitate, muzicalitate, poetică și sportivitate, coregrafii, efecte, iluzionism, atletism acrobatic și umor pe pâine, toate extrem de înalte și inventive, periculoase și neprețuibile.
Iată contextul în care constat și conced cum că biografiile filmice ale unor eroi mai mici sau mai mari, jucate și imitate la sânge, pot intra pe scene de operă și teatru, preluându-le, asimilându-le și dând alt suflu tocmai convenționalelor arte și scene numite operă și teatru. Salut, așadar, piesa Master Class (tradusă pentru noi drept Callas), scrisă de celebrul Terrence McNally, regizată (modest/minimalist) pentru scena Operei Naționale din București de către Laurențiu Rusescu, interpretată impecabil de actrița Oana Pellea în rolul castadivei și visidartei Maria Callas.
Fiindcă americanii și europenii occidentali o știu deja de-aproape 3 decenii (așadar internetul e plin de detalii factologice), n-am să fac sinopsisul piesei americane ca narațiune, dialog, roluri. Spun doar că e aici foarte multă confesiune veridică și dramatică, expunând un spirit de teribilă emoționalitate și pretenție, totodată plin de țelul și puterea de-a metamorfoza durerea, traumele, hipersensibilitatea. frustrarea și ambiția în genialitatea transpunerii artistice și a vocalității vrăjitorești.
Și mai e de spus că, balansând mai mult spre Maia Morgenstein decât spre Maria Buză, Oana Pellea e fix cum trebuie, adică la înălțimea personajului său temperamental și tumultos (ca să nu zic că se depășește pe sine, dacă asta n-ar fi, cum preades este, o gratuitate). Se identifică cu geniala celebrissimă și o reînvie de manieră nu doar convingătoare (de fapt, poate nu-i extrem de dificil să fii emfatic ca un imperator roman, prețios și megaloman), ci de maniera covârșitoare și magnetică proximă dramei antice. Mediteraneeana grecoaică prinde trup și se relevă a fi fost nu doar un daimonion teribil al culturii mondiale de tumultos secol 20, nu doar o întrupare a geniului operatic (de când a apărut el și a dominat constant preț de sute de ani), ci chiar a unei dive/zeițe din acropolele, agorele și arenele de tragedie din vremea elinilor antici până azi. O voce și nebunie conținând, comprimând și comunicând prin trupu-i biografic o masă consistentă atât a istoriei artei, cât și a istoriei feminității ca umanitate și suferință. Întrerupându-și diluviana personalitate și autobiografie cu vocile „studenților” pe care-i îndrumă pe cât de nemilos și dictatorial pe-atât de simbolic și hermetic, excelenți tineri vocaliști redau laiv și bucăți consistente din cele mai dificile și admirabile arii și cavatine. Fapt care justifică deplin jucarea piesei teatrale pe scena Operei, fapt care sporește încântarea publicului (încă) specializat. (Deși e firesc să te-ntrebi dacă e chiar strict necesară microfonia și amplificarea artificială a vocilor tocmai pe scena asta. Mă tem însă să nu mă fac de râs, căci confortul soliștilor precis va deveni iute normă și lege, tehnologia electrică inventată de rock, bar gălăgios și estradă urmând a caracteriza absolut orice scenă, operatică inclusiv.)
Altminteri, privind evenimentul dintr-o perspectivă oarecum din drone poliangulare, muzicalul teatru recent înseamnă încă un pas mic întru replicarea programelor Teatrului Național, reprezentând automat un salt uriaș pentru atragerea generațiilor june. Cele pentru care clasicele „permanente” de grand opera n-au cum egaliza cu propriul lor concept de ieșeală. Perspectivă în care, înafara deschiderii către vodevil (de ce nu, sau pe când, cabaret?), didactico-pedagogicele Conferințe iluministe, de Sală Dalles ori Școală Populară de Artă, contribuie și ele zor-nevoie/simțitor.
Apropo de această înfrățire dintre ONB cu TNB (vezi programul de conferințe preluat după chipul și asemănarea celui TNBist), paralelismul aproape redundant/duplicant sugerează o viziune aproape transparentă în sensul înregimentărilor populiste. Ca la o comandă, coordonat declanșată (de ce-am zice modă, când moda poate fi și inocentă din când în când, sau exclusiv comercială), iată că și în stabilimentele muzicale și teatrale se poartă această formă de campanie și propagandă mai degrabă socioprofesională în sens strict politic. Se poartă, iacătă, campanii și vanități atât de cazone și speciale că nici măcar Opera numită „Comică pentru Copii” nu-i poate-ntoarce simpaticul dos. Inclusiv această ingenuă instituție băgându-și pe țeavă blabablaul și lugulugul retorico-rectoton. Ce să zici altceva decât „bravo tată!” (ca să evoc titlul unui serial extrem de slab și leșinat, turnat prin ecrane teve de comercialism poporan, dar care n-ar fi de mirat să se remixeze și-ntr-o operetă sau 2ă de 3 parale).
Că tot nu merge lumea la concert și la operă pentru muzică (repet: „ieșeală” se numește azi consumul artistic), de ce să nu ni se servească ceva/tot mai puțină muzică? (Că tot nu se vede din fosă, orchestra mai poate mânca din preamultele note ale unei partituri precum cea enesciană: nu mai tăiem bucăți/fragmente integrale din Oedipe, dar furăm constant din ornamente, melisme, glissandi și apogiaturi. Chiar și atât de sensibilele cromatisme merg fentate, o scară preabogată putând deveni arpegiu – cin’ să se prindă?) În schimb băgăm cât mai multe cuvinte. Introduceri, interludii și încheieri popularizatoare și vanitoase, și mai ales conferințe. Conferințe/oratoricisme de intenție TED, de Mare Adunare Național-Populară ca rezult, lecții aparent smart pentru școlari mediocri sau inculți getbeget. Aplaudați la scena deschisă a marii Opere Naționale și (de ce nu?) răspupați/periați cu uralele convențional-corespunzătoare exageratului extaz liricoid și dramoletic, vede-se că binemerită și intelectualii scrobiți și patriotarzi (ah, încă mai lipsește doar pantomimul Dan Puric, populistul și ultranaționalistul de carismă căpitănesc-codreană, pe care TNBul totuși îl promovează), ca și aferații și pitoresc-romanticii supraviețuitori epigonici, nostalgizând impresii vechi și memorii factice. Sens ultim în care recomand până și reproducerea stentorului Ion Piso, adică a detestării brutale a regizorilor noi și a interzicerii modernizărilor operei (în sensul din urmă tenorul având demult o carte-ntreagă, premiată de către Academia Română în ciuda singurului ei referat obiectiv neutru și ferm negativ).
Dar haideți să nu rămânem proțăpiți în actualul cel realist, ci să ne riscăm și-n presupunerea sau sugerarea de faste perspective, zis-numite „soluții constructive”. Așadar, ce-ar mai fi de creat, montat și văzut/auzit pe scena de-acum viitoarei Opere (cea mare și națională, din capitală, desigur).
O dată: tot ce-i tipic vodevilului, cabaretului și music-hallului Teatrului de Operetă. Nu Crai Nou, fiindcă în ciuda bunăvoinței patriotice a Operei Naționale din aniversarul an 2021 totuși era vorba de-o piesă prea facilă ca să satisfacă melomanii îndătinați și pasionali ai genului.Cum repetabilitate nu poate asigura nici dramatizarea de recital facil a Vieții lui Ciprian Porumbescu, altă montare patriotardă, de-o unică dată, în martie 2024 pe scena Teatrului Național. Poate că din combinația celor 2ă s-ar fi putut face un ghiveci mai mult sau mai puțin plicticos, însă jucabile, alternativ sau măcar la prețuri diferite, când pe-una când pe-alta dintre scenele Teatrului și-ale Operei. Cu-atât mai mult cu cât încă sub marele Caramitru măreața instituție teatrală devenise o scenă destul de bulevardieră, așadar avansând în tot mai impozantul spirit comercial al adresabilității populare, așa riscând să devină un redutabil competitor al Operei, Operetei, Operei Comice pentru Copii, ba chiar și-a d-zeu știe ce altă instituție lirico-teatrală (poate interactiv-muzeală sau imersivă, oricum cât mai virtuală și futuristică și psihedelică) se va mai inventa.
Dacă originarul Crai Nou n-are cum să aibă prezent și mai ales viitor, nu văd de ce Opereta n-ar încerca să insiste pe Lăsați-mă să cânt, a lui Gherase Dendrino, care în ciuda integrării în sămănătorismul și pășunismul dragi „realismului socialist”, ea totuși lega și moderniza ceva mai deglutibil biografia patriotică a tristului Porumbescu. Căci potpuriul rapsodic ce face opera Porumbescului era și rămâne de modest secol 19, însă, ca plus, lucrarea lui Dendrino poate măcar să trezească nostalgii rusofililor și supraviețuitorilor nenorociților ani ’50-60. Ca și iubitorilor atavici de folclorism artificializat și de alte arierate de scenă datată, consumatori ce încă mai pot degusta armonizări un pic mai savante pentru muzica de bal ruso-sovietic, de fanfară cazonă și de grand orchestră populară inventată în aceiași ani ‘50.
Însă de pomenitul Dendrino mai degrabă s-ar putea cânta/juca/monta astăzi chiar a sa Lysistrata, prin trama indecențelor aristofane (țeapăn anunțate-n media teve și pe rețelele socializărilor onlain cu anticipație), atrăgând automat puhoi de public. Să se lase vorba prin influensări că-i rost acolo de hăhăială și rânjet (ceva nuditate și gură spartă, de ce nu?), și gata succesul, asigurat e. Cu-atât mai mult chiar acum (= presto), când Teatrul Bulandra prezintă deja foarte inteligent și cu bun succes versiunea de Lysistrată, total dezinhibată politic, semnată cu brio de metrî M. Vișniec.
Ar merita găsiți textieri de serviciu, de tipul celor care deserveau prompt toate filmele comandate și asigurate financiar în epoca comunistă. Care pe (orice) temă dată produceau scenarii pe bandă rulantă. Și nu se prindea nimeni că Tiberiu Olah le dădea aceleași fragmente, teme și armonizări modern simfonice, desigur excelente, pentru 2-3 filme radical diferite. Regizori deci, care să monteze respectivele piese, compozitori electronici și videografi (care să ilustreze absolut orișice doar apăsând pe butoane programe prefabricate și manevrând drone care să dea imagini ușor prelucrabile-n efecte bombaste, ce iau orice priviri, chiar de-ar fi câșe). Adică personal auxiliarmente esențial, care-i de găsit azi ca stiliștii, dizainării și digeii, cu duiumul. Și să se facă, adică să se manufacturizeze, să se producă mai mult sau mai puțin electronico-artificios-tehnicist șouri pe subiecte tari. Precum, de pildă Viața și crimele lui Gesualdo da Venosa (unul din cei mai teribili renascentiști, un tragic gen Carravagio, dar muzician fascinant, incredibil). Zaraza și Terente să fie un spectacol plin de lăutari soioși, mahalagii, dendii și hoțomani, aristocrați și prințese autohtone, într-o cavalcadă sau carusel de drame și amantlâcuri pivotând în jurul următorilor (după cum urmează-n programul de sală): Zaraza, Terente, Nae Leonard, Cristi Vasile, Maria Tănase, etc. Toți cei din atât de adoratul și veneratul și nemaipomenitul și obsedantul interbelic bucureștean.
Să-l vedem într-o operă de multe parale și 3-4-5 acte (+ pauze de bârfe, flirt, șampanii, mititei, crănțănele) pe Măria sa nea Carol Secundul. Imprecându-i și umilindu-i pe toți intelectualii în frunte cu Malaxa și Iorga, pe bancherii și nobilii țării, alergându-le soțioarele și fetișcanele, tăvălindu-se cu Leana sa inclusiv prin beserici, cărând și pitind averi înafara țării încă din anii ‘30 (când nu doar afirma ci știa bine că „peste zece ani România oricum va fi republică”). Ba chiar să-l vedem și încercând încă de prin Mexic să-și creieze legături cu naziștii, pentru a putea, similar tratativelor verișanului său ex-rege Eduard 8 al imperiului britanic, să fie reinstalat cu forța, a 3a oară, pe tronul pe care deja singur se așezase și se ridicase tot de câte 2ă ori. Să vedem deci și partea de Moulin Rouge (adică de haz, frencikankan și comédie) a istoriilor noastre naționale și-nternaționale, nu doar fața și partea denumibilă feik, cea inventată și cosmetizată și siliconată și obligatoriu manipulată în chip comunist.
Pe scurt: tot ce e sau a fost libertin și burlesc și boem să fie făcut de râs și surâs, ba chiar și de rușine etico-tactică, tot ce fu eroic și beligerant să ne scoale drepți în picioare, aplaudând sacadat și scandând chestii ce ne vor fi ordonate frumos prin promptăre și difuzoare imparabile.
Dacă tot pomenii de Maria Tănase…Cu o Oana Pellea, care face așa o foarte bună treabă încarnând-o pe Maria Callas (în piesa lui McNally), tot ea ar putea juca excelent și un scenariu scris inteligent (de cui i s-o face comanda) despre viața binișor/îndesat romanțată și cântecelele d-nei Tănase. Tema se pretează (generoasă și încrezută, bengoasă și dificilă a fost și această adorată divă autohtonă), iar scenariul ar putea fi foarte ușor replicat/copiat (se poartă printre noi) după structura sau schema piesei aceluiași american. Și tot binevenită și performabilă fiind atât pe scenă de teatru (Național/nenațional) cât și de Operă (Națională/provincială), ca și de operetă sau restaurant cu meniu fix și estradă.
Așadar să vedem toate astea (și oricât de multe altele similare/nesimilare) jucate și cântate și exaltate de singura manieră onorabilă și acceptabilă, care e cea a muzicii care iartă totul, a confesiunii dramatice care insinuează empatii crucifiante până la feminism redemptiv, respectiv a hazului care se poate insinua în aproape orice subiect capabil să-nghită și să-mpace orice. De preferință, căci ajută mult, revenindu-se totodată la secvențări sau acte mai scurte, cu pauze confortabile, în care flecăreala, bancurile inestetice, praline, sărățele și șampania ieftină să se scurgă peste decolteie și rochii de seară, bărbi masculine, spandexuri, tatuaje bisex/unisex.
Sincer să fiu, eu personal m-aș duce (drept e, o singură dată) să văd inclusiv o operetă cu Petru Groza, Ana Paukăr, Ghiță Gh.-Dej. Cu roluri dublu acoperite, când de cântăreți stângaci scenic, când de actori plini de harismă, deoarece sonorii politruci fură inși demni de-a fi cunoscuți în toată exemplaritatea lor malignă, fiind uneori politicoși și cu discurs intelectual față cu varii figuri fine, în absența lor băgându-i în mamele lor și dând ordine să fie aranjați c-un „marș la Canal!” sau rași (alias aruncați în închisorile exterminării). (Aprins subit de-un deosebit bufeu sau inervație excitantă, recomand libretiștilor inventarea și insertarea unei scene în care grozavul Groza dictează secretarei sau poate chiar artistei fiice a lui Dej una din cele mai insistente ale sale scrisori către maestrul Enescu. Cum că să nu pregete și să nu precupețească domnia sa niciun efort ca să revină-n țară. Din care text sincer să taie apoi promisiunea că-i dă-napoi toate casele și pământurile soției, că scoate toți telectualii și regaliștii din gherle, că-l face șeful deputaților MAN și chiar vicepriministru, poate viitor prezident. Și mai ales (țin negreșit): negreșit să reproducă și scena pe care Ion Dumitrescu a redat-o fidel în jurnalul său, dat fiind că tot mediase-ntâlnirea și fusese de față. Și-anume aceea penibilă-n care, revenit direct de la Canal, Cuclin cel cu palmele pline de bătăturile târnăcopului, cazmalei și roabei, pus e de către priministru să-i zică la vioară, pe loc, o horă și-o sârbă. Ca să joace și să chiuie adhoc, el, detreabăle liberator al foarte bătrânului compozitor.) Iar peste 10-20 de ani, în tolerant asentiment cu noua generație de concetățeni, cred că aș putea suporta și o burlescă comédie muzicală cu și despre cuplul ceaușesc. (Subiect în care iată că nu vin cu nicio sugestie conținutistică, așa de tolerant sau receptiv fiind la orice rețetar și oferte.)
Nici despre alți inși mai apropiați de istoria recentă nu mai vorbesc, mai ales că deja demult au început să gâlgâie scenele de stendap comedi de skeciuri și gaguri cu și despre politruci vii. Scenografie, costumație, video imersiv pe pereți, muzică laiv de fundal, și gata muzicalul sau opereta cu succes la public, cu bilete și locuri soldaut, cu aplauze furtunoase și urale la rampa de mantinelă. Cu-atât mai mult cu cât autohtona școală de iluzionism, mentalism și magie și-a făcut debutul la dragul de Odeon (vai, cât de elementar și jenant fu atunci, cât de majestic e astăzi!), iar jazzul folcloric a debutat la Bulandra Icoanei (ba și la TNB), e rândul Operei să intre-n rândul lumii și-al nișelor populare dezirând circ dacă tot are/n-are bani. N-ar fi ultimul lucru pe care narațiunile viitoare îl vor pompa cu mândrie, nici singurul piper derizoriu ulterior siliconat cu mistificări țanțoșe și fudule.
În restul resturilor (și-n altă ordine de idei), mi-oi pierde eu vederea, ca orice senior banal, da’ dacă nu se schimbă odată și priveliștea Operei deloc n-o văd bine-n peisajul sociocultural din următoarea decadă. Uitați-vă și voi: mai întâi dai și treci de bronzul scund și lat al lui Enescu (așezat acolo pe-un tron ca și cum ar zice fie „pe-aici nu se trece”, fie „ia vedeți mai departe, ce ditamai instituție v-am lansat și lăsat”), ținând spate unui edificiu vechi, simpluț, plat. Apoi lași spațiul viran (bunătate de câmp terater neutilizat nici peisagistic-jardinier nici agricultural) și fie deloc, fie doar din greșeală, te-agăți de filiformul soclu ca de bornă sau par al filiformului G. Stephănescu (bust atât de mărunt că nici vântul, darmite șoferii limuzinelor parcate-n fața intrării nu-l remarcă). Și te aproprii de-o fațadă atât de banală încât riști s-o confuzi cu Casa Scânteii și Casa Poporului, adică cu proletcultismul și stalinismul din vremea când a și fost erectată. – Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro