Onoarea mahalalei mele

Oricine a copilarit in marginea Bucurestiului recunoaste specia: smenarul, bisnitarul, smecherul.

Indivizi de care oamenii onesti din mahala se fereau, pina cind aveau nevoie de ceva, de un Kent pentru ca trebuiau sa mearga la doctor, de o butelie pentru ca nu se mai gaseau, de o pila la sectie sa inregistreze masina, de o pila la bandele de cartier pentru ca li s-au furat retrovizoarea si stergatoarele.

Acum au ajuns sa fie invitati la presedinte si sa candideze pentru primaria generala.

A spune ca Marian Vanghelie aduce mahalaua in spatiul public reprezinta o mare nedreptate. Nu mahalaua, ci scursurile ei. Acel tip de individ care intr-o societate asezata ar ramine mereu la usa si ar fi privit cu neincredere.

Mahalaua a fost si este o lume asezata, populata de oameni cinstiti si de golani, intre care diferenta e clara. In mahala traiesc instalatorul, strungarul, buticarul, soferul, frizerul, invatatorul, preotul. Si pe linga ei, indivizi care nu fac ceva anume, traiesc, se invirt, se descurca.

Criteriul de diferentiere este la nivel de bun simt.

L-ai primi pe Becali in casa sa iti repare chiuveta? L-ai lasa pe Vanghelie sa te tunda, sa iti umble cu foarfeca pe linga timpla? Poti sa ramii crucit in fata tupeului lor, pot sa te uimeasca prin vivacitate si boscorodeli, dar nu i-ai primi in casa.

Marginali in marginea Bucurestiului, au triumfat in tranzitie si au ajuns in centru.

Burghezia veche si asezata ii priveste cu teama: de unde au iesit astia!? Oamenii cumsecade din mahala spun cu amaraciune: uite, al dracu` golan, unde a ajuns!? Golanii ratati isi vad, cu ochii impaienjeniti de alcool si droguri, visul la care nu vor ajunge: tot respectu`, sefu`! Respectul, de altfel, este

cuvintul care apare obsesiv la ei, asa cum apare obsesiv in textele manelistilor. Parintii lor, tarani, ciobani sau muncitori crescuti cu frica lui Dumnezeu, probabil ca s-au tinut de capul lor sa invete carte, dar nu s-a prins nimic de golani. Inteligenta lor nativa a fost deturnata undeva.

Respectul calm datorat omului care face ce trebuie nu a ajuns la ei. Asa ca simt o nevoie patologica de respect, fie el si trivial. Acum, cind cred ca au invins, trebuie sa il aiba.

Gigi Becali care urla la ziaristi seamana cu personajul unui film de pe Discovery: fiecare individ de acolo trebuia sa plece capul in fata sefului, altfel era fugarit de acesta. Era un film despre relatiile sociale la cimpanzei.

Un soi de relativism de prost augur bintuie in fata invaziei lor: daca s-au descurcat, asta este. Se spune ca daca au facut bani trebuie acceptati, au fost intreprinzatori, i-a dus capul. Un fel de American dream adus pe Dimbovita. Doar ca nu seamana deloc cu originalul.

Daca le cercetezi afacerile, invariabil dai tot de invirteli, doar ca la un nivel mai mare. Au profitat de devalmasia tranzitiei pentru a trece de la specula cu blugi si guma Turbo la specula cu terenurile statului si spatii comerciale. Au cunoscut pe cine trebuie, mereu au cunoscut pe cine trebuie.

Iar „cine trebuie„ s-a lasat corupt cu placere. Ei nu sint antreprenori. Antrepenoriatul presupune munca si inovatie. Eu si-au prelungit sistemul de relatii corupte pentru a intra in marile afaceri. Au schimbat pila la Alimentara si la centrul de butelii cu pila la Ministerul Apararii si la PSD.

Inainte iti rideau in fata cind ieseau prin spate cu cartonul de oua, ignorind coada. Sau cind iti ofereau o butelie cu o suta de lei fata de 25 pretul oficial, platit daca te inghesuiai doua ore la coada. Acum iti rid in fata din televizor. Nu s-au schimbat deloc, vorbesc la fel, se poarta la fel.

Si nici nu au de ce sa se schimbe, sint spectaculosi, fac rating. Se va spune ca sint elitist. Ca resping oamenii fara a-i cunoaste, din snobism. Ei, bine, nu. Am copilarit in mahalaua de blocuri a Salajeanului si ii resping pentru ca ii cunosc.

Sint repetentii mai mari care imi terorizau profesorii, tinuti obligatoriu in scoala pentru ca in Romania lui Ceausescu toti trebuiau sa fie la scoala. Ei nu reprezinta cealalta alegere in clasica alternativa scoala-munca, ci doar esecurile dilemei cinste-necinste.

Si comunismul de penurie, si tranzitia de supravietuire i-au avantajat, iar democratia le-a dat o tribuna. In fata lor, si cei care au muncit de tineri si cei care au invatat pina tirziu reprezinta „fraierii” care nu s-au invirtit.

Un „fraier” este ministrul Ionut Popescu, cind le cere indivizilor cu jeepuri care arunca cu bani in fotbalisti sa isi plateasca datoriile la stat. Fostul bisnitar Mitica Dragomir urla ca fotbalul este pus in pericol. Va fi scandal in zilele care vin.

Refuzatii mahalalelor se vor intilni la OTV sa clameze interesul national fotbalistic.

Timorarea intelectualilor fini in fata acestor indivizi nu isi are rostul. Nu Vanghelie si Becali reprezinta lumea de jos, poporul, pentru ca oamenii simpli au un potential de bun simt care lor le lipseste.

Oamenii cinstiti din mahala, care au muncit si si-au trimis copiii la scoala, se simt la fel de rusinati de ei ca si doamnele fine de pe Calea Victoriei. In spatele fiecarui repetent cu rating stau o multime de mame umilite, cu frica modelului Gigi, cel care da mina cu presedintele la Cotroceni.