Opinie. 1850 – 1900: Pe când clima era "perfectă"…

Iluzia că „Înainte era mai bine” nu este doar o nostalgie comunistă despre perioada ante-1989, ci și o idee care, sub o formă puțin deghizată, se vântură și în dezbaterile climatice actuale. „Era mai bine înainte” de revoluția industrială, pe când nu se ardeau combustibili fosili, vinovații principali pentru actuala „criză” climatică. „Schimbarea climei” a devenit un eufemism pentru emisiile de CO₂. La rândul lor, aceste emisii au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei în era post-revoluția industrială.

Profesorul Mike Hulme, Universitatea Cambridge, pe care l-am intervievat recent în legătură criza climatismului, a descris în 2018 procesul de reificare a temperaturii:

În ultimii 40 de ani, temperatura medie globală a aerului la suprafață – pe scurt, „temperatura globală” – a căpătat un rol extraordinar în știința, politica și discursul public privind schimbările climatice. Ceea ce a fost cândva un număr calculat în mod rudimentar prin calcularea unei medii a câtorva zeci de serii de date meteorologice rezonabil de bine repartizate, a devenit o entitate obiectivă care măsoară comportamentul sistemului terestru, dezvăluie viitorul, reglementează negocierile geopolitice și disciplinează imaginația umană. Cu excepția, probabil, a PIB-ului, rareori o entitate abstractă atât de bine construită a putut dobândi o asemenea putere asupra omenirii.

…

Temperatura globală nu provoacă nimic. Ea nu are nicio influență materială. Este un indicator abstract al acumulării agregate de căldură în stratul limită de suprafață al planetei. Este foarte departe de a dezvălui realitățile fizice ale pericolelor meteorologice care apar în anumite locuri. Iar previziunile de depășire a pragului de temperatură globală sunt și mai departe de informațiile de avertizare timpurie pe baza cărora pot funcționa sistemele de gestionare a riscurilor de dezastre.[2]

Reificarea/fetișizarea temperaturii globale a devenit elementul fundamental al politicii climatice actuale, care, anterior, se concentra pe atenuarea pericolelor schimbărilor climatice. În prezent, temperatura globală este considerată ca fiind un indicator al sănătății planetare, pe care îl putem îmbunătăți adoptând decizii energetice specifice. De exemplu, cel de-al cincilea raport de evaluare al IPCC din 2013/14 a reificat conceptul de buget de carbon cumulativ și a promovat traducerea obiectivelor abstracte privind temperatura globală în obiective (mai concrete) ale emisiilor net zero.

Nostalgia după o „climă perfectă” – nepoluată și neafectată de emisiile de dioxid de carbon din arderea combustibililor fosili – își are sorgintea în mitul edenic sau al paradisului pierdut, pe care l-am descris în 2016:

Clima este văzută ca un simbol al mediului natural sau sălbatic, o manifestare a Naturii-mamă care, la început, era pură și neprihănită și ar fi trebuit să rămână așa, neatinsă de oameni. Folosind metafora biblică, ar fi vorba de grădina raiului, Edenul sau paradisul, din care oamenii au fost alungați pentru păcatul originar săvârșit. Iar schimbările climatice sunt sinonime cu „natura pierdută”, o idee cu adânci rezonanțe în multe culturi.[3]

Dacă acceptăm propunerile IPCC, o astfel de „climă perfectă” ar fi dominat perioada pre-industrială 1850 – 1900. Din aceea perioadă provin concentrația de CO₂ (0,025%) și temperatura globală, folosite ulterior ca repere inițiale pentru evoluția climei. De exemplu, obiectivele de temperatură de 1,5°C și de 2,0°C ale Acordului de la Paris sunt ancorate în această perioadă (Fig. 1)

Pentru activiștii climatici, orice creștere a temperaturii medii globale în raport cu linia de bază pre-industrială a fost și este un semnal de alarmă care anunță/perpetuează ceea ce ei numesc „criza climatică”. Dar, după cum remarcă profesorul Roger Pielke Jr. (University of Colorado Boulder),

Un motiv important pentru care perioada 1850 -1900 servește drept bază de referință utilă pentru utopia climatică este că aproape nimeni nu are nicio idee despre cum arăta clima în acea perioadă.[4]

Demistificarea acestei utopii este bazată pe estimările compilate de Mike Davis în cartea sa Late Victorian Holocausts: El Niño Famines and the Making of the Third World(2017), la care se adaugă date extinse până la anul 2022. Davis sugerează că variațiile meteo și climatice extreme de la sfârșitul anilor 1870 au cauzat moartea a peste 50 milioane oameni, adică circa 4% din populația globală (1,2 miliarde).[5] Astăzi, aceeași proporție din populația mondială, ar însemna peste 320 milioane victime, adică aproape întreaga populație a Statelor Unite ale Americii. O calamitate greu de imaginat.

Cauza principală a impactului climatic masiv din perioada 1850 -1900 a fost un mega-eveniment El Niño/Southern Oscillation (ENSO), extrem de puternic în anii 1877/78,[6] combinat cu dominația colonială, marcată, potrivit relatărilor lui Mike Davis, de impulsuri malthusiene. La aceste decese pot fi adăugate cele cauzate de erupții vulcanice (Tambora, 1815, 11.000 victime; Krakatau, 1883, 36.000 victime), marile incendii din Midwest-ul american (1871, 2.400 victime), inundațiile din Marea Baltică (1872, 271 victime), invazia din 1875 a circa 12,5 trilioane de lăcuste în Midwest, SUA, taifunul din China din 1878 (circa 100.000 victime). În plus, Statele Unite au avut de suportat 6 uragane majore în anii 1870.

O comparație între decesele estimate produse de extremele meteorologice și climatice în perioada preindustrială (anii 1870 – 1900) și cele din epoca revoluției industriale (anii 1900 – 2020) este grăitoare (Fig. 2). De notat că evenimente El Niño, similare cu cel din 1877/78, s-au manifestat și în 1982/83, 1997/98, respectiv în 2015/16, dar fără ca numărul de victime să se apropie de cel din anii 1877/78.[7] Ceva important s-a întâmplat cu societatea umană în secolul al XX-lea. „Scorpia climatică” (nimeni alta decât „mult iubita și stimata” Mama-Natură!) a fost „îmblânzită” ca urmare a creșterii rezilienței noastre, creștere datorată triumfului revoluției industriale, inițiate și întreținute de combustibilii fosili. Pentru jucarea acestui rol, cărbunii, petrolul și gazele naturale merită toată admirația și întregul nostru respect. _ Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro