OPINIE Carnagiul de la Oslo. Politizarea naste monstri?

Cea mai mare intrebare legata de masacrul de la Oslo e cum a fost posibil ca in spatele unui om (aparent) normal, cu viata sociala, situatie materiala, prieteni samd sa se ascunda un asemenea monstru. De ce nu ne-am gandi ca, asa cum aproape toate comentariile si ipotezele legate de acest subiect se refera la dreapta, stanga, multiculturalism, islamism – de ce nu am presupune ca aceasta politizare excesiva a societatii actuale ar fi in stare sa ajute monstri ca Breivik?

Cred ca, intr-o mare masura, societatea noastra – care politizeaza tot ce apuca – l-a catalizat si pe monstrul (din) Breivik. Fara sa i se scada din vina, acesta cred ca e, in primul rand un om profund bolnav.

La o prima vedere, citindu-i „opera” pe care in premiera in istorie, a scos-o in spatiul public, la marele liber, inainte de a trece la „executie” – si care, uluitor, se afla tot acolo si acum, Breivik putea sa se foloseasca de orice motiv „ideologic” pentru a ucide.

El pune pe acelasi plan fascismul cu islamismul si multiculturalismul. Toate sunt pentru el condamnabile. Cu mintea mea simpla mi-ar suna ciudat si m-as gandi ca, probabil, aceasta persoana n-a avut nevoie decat de un impuls pentru a-si construi un edificiu ideologic si ca acest impuls a venit pe un fond personal deja extrem de tulburat.

Cu alte cuvinte, Breivik putea sa ucida din orice motiv politic pentru ca, de fapt, motivul lui nu era unul politic. Nu stim ce s-a intamplat in adolescenta acestui tanar care dintr-un copil cu prieteni arabi s-a preschimbat intr-un nationalist extrem, racolat se pare la randul sau de altii mai in varsta si mai experimentati ca el.

Compendiul pe care l-a lasat in urma ar trebui sa fie studiat de studentii la psihologie, criminologie, politie, servicii secrete, jurnalism, politologie samd. E extrem de interesant pe cat e de infricosator nu doar pentru ca il prezinta pe Breivik asa cum doreste el sa fie perceput de noi, dar si – printre randuri – , asa cum probabil ca este in realitate.

Un psiholog cu care am discutat crede ca Brevik ar oputea fi o persoana profund dereglata mental, desi foarte bine structurata (de o minutiozitate si rabdare extraordinare), si care probabil are o sociopatie sau o tulburare deliranta cu accente narcisice. (De aceea nici nu s-a sinucis si nu s-a luptat cu politistii. Trebuia sa isi savureze gloria).

Pare sa fie un om foarte inteligent care ii manipuleaza lesne pe ceilalti si care stie perfect sa disimuleze si sa faca fata tuturor situatiilor periculoase.

(Povesteste, ca intr-un roman, cum a locuit o vreme la mama sa si a reusit sa isi ascunda cu gratie preocuparile. Iar cand s-a mutat la ferma si a inceput sa prepare bomba, vecinii ii bateau la usa si nu avea niciun stres ca ar putea fi prins. Avea mereu explicatii de rezerva, un plan gandit la milimetru si un sange rece, pardon de expresie, de invidiat).

Una dintre cele mai inteligente miscari ale sale a fost sa se imbrace in politist. Daca ideea mai multor celule e, Doamne fereste, adevarata – ce motiv mai rafinat si mai eficient vreti pentru subminarea autoritatii si inducerea unui sentiment difuz de nesiguranta?

In orice caz, explicatia cred ca psihiatrii o vor gasi in trecutul sau, din care pana acum nu avem decat tabloul unui tanar marcat de divortul timpuriu al parintilor, care ar fi dorit sa locuiasca cu tatal sau natural, dar care si-a regasit pe urma un tata de substitutie in persoana „maestrului” cunoscut la Londra in 2002, cand spune ca s-a intrunit nucleul templierilor care urmau sa combata multiculturalismul si islamismul in Europa.

Daca psihiatrii si psihologii vor afla carui fapt i se datoreaza ura profunda pe care Breivik a dus-o, crescand, cu sine pana la acest gest fatal vor intelege poate si de ce acesta a ales sa execute adolescenti, si nu pe parintii acestora – unii fiind oameni politici de stanga.

Acest compendiu e o arma cu dublu tais. Cu cat autorul da impresia ca a vrut sa se spuna cu totul, oferindu-ne un maxim de amanunte despre sine, inclusiv impresionantul sau CV (fara sa precizeze totusi ziua nasterii – doar luna si anul), cu atat nu iti vine sa ii acorzi credit. De fapt, nici nu poti judeca afirmatiile cu aceleasi instrumente.

Inteligenta lui Breivik n-ar trebui subestimata, dar nici supraestimata. Chiar daca nu mai exista nicio alta celula terorista similara, gestul lui poate crea adepti – si acesta e cel mai ingrijorator lucru.

Cred ca singurul mod in care presa poate reactiona e sa redea faptele si sa le comenteze, nu sa le ascunda sub pres sau sa se fereasca de interpretari. Ma surprinde insa ca in prea putine cazuri s-a cerut opinia psihiatrilor si psihologilor. ( In presa de la noi am vazut chiar titlul „Criminalul de la Oslo, nebun sau doar sociopat?”, cand in titulatura de „nebun” , chiar daca neacceptata in terminologia de specialitate, ar intra lejer si sociopatul.).

Sunt o multime de oameni labili pentru care „ideologia” lui Breivik ar putea avea sens si care ar putea gasi o justificare pentru propria lor tacaneala. Mi-e frica sa ma gandesc mai departe, dar sa-l expediem pe Breivik cu un simplu „mai lasa-l, ca-i nebun” mi se pare la fel de grav cu a-l pune pe acelasi plan cu Bin Laden sau cu teroristii de la 11 septembrie 2001.

Ce s-a intamplat acum e cu totul altceva. Bin Laden nu era bolnav psihic. Arabii care s-au ciocnit de turnuri aveau aceeasi „nebunie” ca palestinienii care se detoneaza in autobuze ori ca japonezii kamikaze din al doilea razboi mondial.

Spre deosebire de ei, Breivik nu a vrut sa moara pentru o cauza ci, in ciuda „martiriului” de care vorbeste in „2083”, a vrut sa traiasca pentru a-si gusta celebritatea. Teroristii detoneaza bombe sau se arunca ei insisi in aer, nu vaneaza metodic adolescenti nevinovati.

Breivik e un terorist dezaxat, dar nu unul ideologic – cred ca ar trebui facuta aceasta distinctie.

Politizand masacrul de la Oslo si folosind pretentioase explicatii care ajung pana la a spune ca acesta e noul terorist european, replica a teroristului islamist, mi se pare ca ne grabim spre momentul cand acest gen de descarcari de ura vor deveni un fapt obisnuit, justificat ideologic.

Mi s-ar parea in schimb normal sa se faca in asa fel incat statutul psihologului sa fie reevaluat. Faptul ca toata lumea politizeaza masacrul de la Oslo poate fi un semn ca societatea in care traim e bolnava si ca ea nu mai recunoaste anomaliile, judecandu-le dupa propriile-i unitati de masura.