Opinii Diaspora: Am votat din nou impotriva

„De ce urli, mai animalule?”

Era un 15 august 1992, cind primul presedinte, provizoriu, al Romaniei post-comuniste, Ion Iliescu, vizita orasul Constanta. Era chiar inainte de primele alegeri cu adevarat “pline” dupa farsa din 20 mai 1990 cind Iliescu s-a aciuit la putere dupa o luna si ceva de campanie electorala agresiva si o serie de manipulari grosolane ale singurului post de televiziune disponibil in tara, eternul TVR. Adversarii sai la acea vreme, Ion Ratiu si Radu Cimpeanu, au fost zdrobiti de masinaria de propaganda a grupului de „noi” capitalisti ce se dezbarau rapid de lunga lor sinecura in structurile regimului comunist.

Coborit din masina, Iliescu a trecut printr-o multime de simpatizanti care se repezeau sa il salute, dar din spatele lor, s-au auzit huiduieli violente: cunoscutul arsenal de acuzatii vehiculat la acea vreme de firava opozitie care se incropea in tara. Ma aflam printre acesti oameni, majoritatea tineri, majoritatea inca traumatizati de violenta iesita din comun pe care o traisera in iunie 1990 in Piata Universitatii.

Impreuna cu ei, inca aveam incredere ca 1992 va aduce sfirsitul oligarhiatului pe care Iliescu il tira dupa el din 1990 incoace. Dintre demonstranti, colegul meu de la un ziar local din Constanta la acea vreme, Paul Pirvu, s-a inaltat si a strigat „Rusine pentru mortii din decembrie”. Neasteptat, nici de bodyguarzi, nici de multime, Iliescu a tisnit spre Paul si l-a insfacat de git, urlind la rindul sau, antologicul „De ce urli, mai animalule?”

Ce au semanat votantii lui Iliescu atunci culegem astazi, din nou si din nou

In toamna acelui an, Iliescu a cistigat din nou pe acelasi fond de manipulare extrema a postului public de televiziune si printr-o serie de intimidari serioase ale jurnalistilor din presa scrisa independenta. Ce au semanat cei care l-au votat pe Iliescu atunci culegem astazi, din nou si din nou, cu totii in toate alegerile prin care trecem. Alegerile de atunci au impamintenit, de fapt, oligarhiatul romanesc care controleaza zidurile de rezistenta ale regimului politic intern si, in plus, mass-media romaneasca.

Am urmarit din afara ce se intimpla in tara de peste zece ani. Am vazut si lucrurile bune, plapindele zvicniri de investitii straine, sperante pentru un trai mai bun, colo si colo campanii anti-coruptie, dar per total, de fapt, acelasi oligarhiat local, agresiv, puternic si dincolo de lege, a continuat sa controleze tot, in special cel mai pretios lucru pe care Romania l-a cistigat in revolutie: conducerea de stat democratic si cinstit aleasa.

Nu imi amintesc sa fi avut in acesti 20 de ani din 1989 vreo preferinta politica clara. Cei care au incercat sa se opuna, sa critice, sa demaste, sa judece, au fost eliminati, citeodata la propriu, foarte rapid. Oamenii demni, integri au ramas deoparte. Ca rezultat, in ultimii zece ani, am avut in cursa electorala unelte in miinile celor pentru care se fac legi si bugete in Romania.

Povestea se repeta

Ironic, am votat mereu numai impotriva unui candidat, niciodata pentru un candidat. Si nu cred ca sint singur. L-am votat, ironia soartei, ca multi altii pe Iliescu in 2000 pentru a opri ridicolul care ar fi acoperit Romania cu Corneliu Vadim Tudor presedinte. M-am mobilizat din nou in 2004 pentru a opri un personaj de teapa lui Adrian Nastase sa ajunga la putere.

Povestea se repeta anul acesta. Institutiile media sint in chingile oligarhilor, evita sa spuna ce se intimpla in tara, jurnalistii care se incumeta sa scrie onest sint marginalizati, pina si camerele video de pe strazi sint deconectate. Totul imi aminteste de zilele lui 1990-1992, de zbieretele lui Iliescu la Constanta, de pumnii pe care ii incasam jurnalist fiind de la bodyguarzii lui si ai altor pesedisti, de presa manipulata si infometata.

Ieri, m-am mobilizat din nou pentru a opri ridicolul sa acopere Romania si pe oligarhi sa se lepede de dosare penale. Poate peste cinci ani vom vota in sfirsit ‘pentru’, si nu ‘impotriva’. Ar fi pentru Romania, si mai ales pentru oamenii decenti din tara aceasta, prima realizare in ultimul sfert de secol.

Marius Dragomir, jurnalist, Londra