Oportunitatea și riscul care forjează noua Europă

În ziua de 23 februarie 2014 – ziua în care la Soci se încheiau Jocurile Olimpice de Iarnă, găzduite de Federația Rusă -, adică cu opt ani și o zi înainte de o altă zi fatidică, în care Vladimir Putin a dat ordinul de invadare pe scară largă a Ucrainei, o grupare de trupe ale armatei ruse, consolidată cu forțe ale FSB, internelor și ale altor structuri de forță au ocupat Crimeea, declanșând – fără nicio declarație oficială și fără a recunoaște ocupația militară în primele zile ale agresiunii – un război împotriva statului suveran Ucraina.

Zece ani mai târziu, NATO s-a consolidat în Europa, primind alți doi membri în structura Alianței: Suedia și Finlanda, care alături de Norvegia, Danemarca și Marea Britanie întăresc acum comandamentul nordic al Flancului European de Est. Solicitările Finlandei și Suediei de a se alătura NATO, care au survenit în lunile ce au urmat lui februarie 2022, au fost atent cântărite la Helsinki și la Stockholm încă din 2014, când pentru analiștii militari și decidenții politici din capitalele nordice început să fie tot mai clar că războiul se va întoarce în Europa.

Nu la fel de clare au fost lucrurile pentru alte capitale de pe continent, în special pentru Paris, Berlin sau Roma, unde vestea invadării unor teritorii ale statului suveran Ucraina a produs efecte dramatice: Moscova a început un război nedeclarat, o invazie mascată folosind forțe despre care a pretins că au menirea să asigure securitatea Jocurilor Olimpice și a făcut acest lucru după ce Vladimir Putin s-a afișat la tribună alături de Xi Jinping – totul conducea la ideea coordonării între cele două superputeri autoritariste pentru a confrunta Occidentul, aruncând brusc Europa și lumea întreagă într-o nouă realitate.

Nici administrația Obama nu a reușit să înțeleagă corect și la timp, pentru a construi rapid o politică adecvată de răspuns, provocarea pe care Vladimir Putin și Xi Jinping o aruncaseră Occidentului și a lăsat în seama debusolaților lideri politici de la Paris și a Berlin sarcina de a negocia cu Moscova prevenirea unui război în Europa în „Formatul Normandia”.

Cum a fost posibil în 2014 ca cele mai importante capitale ale Occidentului să rateze semnificația actului de agresiune din 23 februarie 2014 și tot ce a urmat? Să uite de spiritul în care au fost luate angajamentele de la Budapesta, din 1994, privind garanțiile acordate Ucrainei?[2] Acum, având deja o oarecare perspectivă asupra evenimentelor, putem înțelege că după 1991 Occidentul a trăit o utopie, care încă nu s-a risipit: Câștigarea Războiului Rece, marșul implacabil al democrației liberale în lume, sfârșitul istoriei.

UTOPIA CA RISC ȘI TOTODATĂ CA ȘANSĂ

Citindu-l pe Mirel Bănică, mai precis delicioasa sa colecție de texte despre universul monastic românesc din „Între două lumi”[3], am ajuns în cele din urmă la eseul care încheie volumul și tratează subiectul colectivităților monastice ca posibile societăți utopice. M-au izbit lecturând câteva citate extrase de autor din studii întemeietoare privind problematica societăților utopice, din care redau frazele următoare:

Orice tentativă de construcție utopică a unei societăți sau organizații conduce mai devreme sau mai târziu la suprimarea „riscului„ (pentru cei ce le gândesc și le conduc) de a fi liber, risc legat atât de planul personal, cât și de societate.

Cei ce conduc societăți care funcționează ‘in utopian mode‘ au tendința de a controla în detaliu viețile oamenilor, acțiunile și gândirea acestora. „Utopia sacrifică riscurile asociate libertății.„ (citate dintr-un studiu al lui Davis J. Colin, privind utopiștii englezi din secolele XVI-XVIII[4])

Instantaneu, mi s-a părut că înțeleg câteva lucruri care forjează lumea noastră acum: (i) Putin câștigă un nou mandat de președinte al Federației Ruse glorificând utopia poporului rus și a imperiului său înconjurat de inamici, ca „unic purtător al drapelului creștinătății victorioase”; (ii) Utopia MAGA ca mișcare anti-stânga pe pământ american și „unică purtătoare al drapelului creștinătății victorioase”; (iii) Dreapta radicală europeană naționalistă, conservatoare și anti-Bruxelles ca „unică purtătoare al drapelului creștinătății victorioase” în Europa; (iv) Prețul păcii eterne în lume prin renunțarea la liberalismul progresist de stânga în favoarea unui colectivism cuminte, conservator mărșăluind în rânduri strânse în spatele unui lider luminat, providențial (Vladimir Putin, Xi Jinping, Donald Trump, Ayatollahul Khamenei, Viktor Orbán, Nicolás Maduro și alții ca ei).

Monahii trăiesc într-o utopie (pentru mai multe detalii sau pentru a explora diferențele între monahismul creștin de tradiție latină sau greacă, vă rog să-l citiți pe Mirel Bănică), rușii trăiesc și ei într-o utopie, dacă dăm crezare ideologilor aliniați în spatele BRICS & Co., „Sudul Global” în sine este o utopie a unei lumi mai bune, la fel cum Occidentul a trăit o utopie din care este pe cale să se trezească (dar nu o face încă pentru că nu a găsit încă o alta pe care să o adopte în majoritate).

Trebuie să ne punem întrebarea legitimă dacă înțelegem riscul imens de a fi anexați, eventual cu forța, la utopia autoritaristă via MAGA plus extremismele continentale care răsar și înfloresc ca buruienile după ploaie din februarie 2022 încoace? Nu ar fi mai bine pentru noi europenii să purcedem (dacă altminteri nu se poate) cu energie la construirea unei utopii noi, una proprie, a Europei Unite? Și de ce nu?

O Uniune confederată, dotată cu toate atributele unui subiect de drept internațional, care să ne confere drept de cetățenie europeană, să-și apere cu hotărâre frontierele, să aibă armată proprie, să-și integreze tot mai mult economia și rețelele de utilități și așa mai departe. O Uniune care să-și pună la respect vecinii agresivi și să fie capabilă să-și proiecteze forța atunci și acolo unde este nevoie. O Uniune care să devină pilon principal în NATO, pentru a putea absorbi șocul unei Americi retractilă, atunci când o administrație sau alta de la Casa Albă optează pentru izolaționism.

O ANALIZĂ SIMPLĂ, IAR CONCLUZIILE SĂ LE TRAGEM GÂNDIND CU MINTEA NOASTRĂ

„The Economist” – dintr-un articol-comentariu redactat după interviul acordat publicației de președintele Emmanuel Macron în ziua de 7 noiembrie 2019[5], redau câteva pasaje:

„Ceea ce trăim în prezent este moartea cerebrală a NATO”, declară franc Macron într-un interviu pentru The Economist.

El a fost întrebat dacă crede în eficacitatea articolului cinci, adică în ideea că dacă un [stat] membru NATO este atacat toți [ceilalți] i-ar veni în ajutor, ceea ce mulți analiști cred că stă la baza efectului de descurajare al alianței. „Nu știu”, a răspuns, „de fapt, ce va mai însemna articolul cinci mâine?”

Prin Donald Trump, Europa are în față pentru prima dată cu un președinte american care „nu simpatizează cu concepția noastră despre proiectul european”, afirmă domnul Macron. Acest lucru se întâmplă tocmai acum când Europa se confruntă cu ascensiunea Chinei și cu transformarea autoritară a regimurilor din Rusia și Turcia. Mai mult, Europa este slăbită din interior de Brexit și instabilitate politică.

Acest amestec toxic era „de neconceput în urmă cu cinci ani”, susține Macron. „Dacă nu ne trezim […] există un risc considerabil ca, pe termen lung, să asistăm la dispariția noastră geopolitică, sau cel puțin să ajungem să nu ne mai controlăm destinul. Cred cu tărie acest lucru.”

Au trecut cinci ani de atunci, mulți au uitat de acest interviu sau dacă ne mai aducem aminte câte ceva, este acea expresie extrasă din context cu NATO este în moarte cerebrală. După ce a devenit tot mai evident că Donald Trump are șanse reale să devină președinte pentru un al doilea mandat, iar în campanie a declarat din nou și din nou că din punctul său de vedere NATO așa cum arată la acest moment nu-i este pe plac, că nu va ajuta Ucraina nici cu un vârf de unghie, că Vladimir Putin este deștept și va negocia cu el direct viitorul, peste capul Uniunii Europene, nu ar trebui să mire pe absolut nimeni faptul că Emmanuel Macron a revenit la ideile exprimate în urmă cu mai bine de patru ani în interviul pentru „The Economist”.

Mișcarea MAGA este în plină ascensiune … Mitch McConnell (liderul republicanilor din Senat) a anunțat că se retrage după ce nu a reușit să treacă compromisul privind falsul acord privind imigrația și ajutoarele pentru Kiev. E prea bătrân să lupte, este MAGA-zarea Partidului Republican. Trump a câștigat. Aveam Camera, am obținut Comitetul Național Republican, apoi Senatul. CPAC (conferința conservatorilor) este MAGA, nu mai este partidul republican tradițional. (…) În Statele Unite nu avem asistență medicală, nu avem pensii, nu avem șase săptămâni de vacanță de vară, pentru că avem un buget pentru apărare de trei trilioane de dolari. Prioritatea noastră de securitate națională este granița de sud. Nu vom mai da un ban pentru Ucraina, vom cere o evaluare judiciară pentru fiecare ban pe care l-am cheltuit deja, iar administrația Trump va da în judecată Ucraina pentru fiecare ban pe care l-a furat.[6]

Afirmațiile de mai sus îi aparțin lui Steve Bannon, omul care se lăuda în 2017 că l-a făcut președinte pe Donald Trump și care nu se dezice în niciun fel astăzi de ideologia MAGA, în ciuda unor neînțelegeri personale cu fostul președinte. De fapt, Bannon este un fundamentalist MAGA, unul dintre cei care au contribuit la crearea și susținerea utopiei unei Americi care nu datorează nimic nimănui, măreață, creștin-conservatoare, suprematistă, oricând gata să împartă lumea în sfere de influență cu Rusia lui Vladimir Putin și China lui Xi Jinping, să trateze prin urmare Uniunea Europeană ca pe un competitor și totodată ca pe-o simplă piață de desfacere.

O să spuneți că Bannon nu este Trump. Așa este, Donald Trump nu acceptă în echipa sa oameni care au pretenția că le-ar datora ceva, așa cum este Steve Bannon, dar în privința ideilor utopice privind America (din nou) Măreață, între cei doi nu există nici cea mai mică deosebire. Și ca ei doi mai sunt mulți alții, radicali din care, dacă va ajunge la Casa Albă din nou, Donald Trump își va alege cu grijă o nouă echipă cu care să guverneze Statele Unite și, cine știe, poate o să le placă atât de mult să facă acest lucru, încât în 2028 să refuze să părăsească puterea.

Înțelegând aceste lucruri, transgresând faza de negare așa cum a făcut-o Franța lui Macron față de Franța lui François Hollande, avem libertatea de a ne așeza în fine așa cum trebuie în premisele unei analize corecte, după cum nu mă îndoiesc că au făcut-o strategii de la Stockholm sau Helsinki când au cerut aderarea la NATO, dar și alții la Copenhaga – și au decis să introducă serviciul militar obligatoriu pentru femei; Berlin – și au atenționat că Germania trebuie să se pregătească urgent de o confruntare cu asertiva Rusie; la Warșovia și Praga, când au intensificat eforturile de dotare a armatelor naționale și demersurile de a pleda pentru creșterea eforturilor unionale în sprijinul Ucrainei și așa mai departe.

Putem face și noi propriile noastre analize, folosind un model oarecare, acasă, în liniștea căminelor noastre încă ferite de război, pentru că România a avut înțelepciunea de a insista pe ideea alăturării NATO în mandatul președintelui Emil Constantinescu și a guvernării CDR – PD. Vă sugerez ca metodă arborele problemelor și soluțiilor, care arată cam așa, în principiu:

În cadranele din stânga puteți numi orice problemă doriți: Donald Trump și radicalismul conservator suprematist; Joe Biden și progresismul de stânga marxist; ambițiile (sau realismul?) președintelui francez Emmanuel Macron; fricile (sau rațiunea?) premierului german Olaf Scholz; candidatura lui Klaus Iohannis pentru funcția de secretar general al NATO; posibilitatea ca Vladimir Putin să folosească arma nucleară împotriva NATO în Europa și așa mai departe.

Apoi puteți imagina cauzele, efectele anticipate ale problemei pe care o enunțați. În fine, trecând în dreapta – fără să fie obligatoriu, puteți adopta poziția decidentului și a analiștilor care-l consiliază pentru a gândi soluții, a anticipa rezultatele acestora și a planifica acțiunile prin care să atingeți obiectivele propuse (în funcție de impactul preconizat).

Nu e musai să dați curs invitației mele. Dar aș fi curios la ce rezultate ați ajunge și bucuros dacă le-ați împărtăși ulterior în secțiunea de comentarii.

Dacă hegemonul – America – se retrage din poziția de lider, consideră Armand Goșu – pentru a se răfui ca-n filme între propriile hotare, după cum amenință radicalii republicani, cu stânga progresistă și imigranții, adaug eu – atunci poziția de lider al Occidentului va fi ocupată fie de binomul franco-german, fie de Franța singură, dacă Germania ezită. Așa arată o analiză sublimată în câteva cuvinte, care a marcat problema și oferă și o posibilă soluție.

PILONUL FRANCO-GERMAN SAU COMPETIȚIA FRANCO-GERMANĂ?

De fapt, scrie presa din aceste zile, binomul franco-german cunoaște unele tensiuni, diferențe de opinie, dar este viu și caută cu febrilitate soluții. Emmanuel Macron a decis să trimită trupe necombatante în regiunea Odessa și a semnat un acord cu Chișinăul pentru asistență multilaterală, după care a explicat foarte clar pentru presa franceză că administrația sa nu poate lua în calcul adoptarea unei poziții resemnate (lașă, după cum a definit-o) care să-i ofere pe tavă lui Vladimir Putin o victorie asupra Ucrainei.

De ce? Pentru că Putin ar transforma Ucraina în al doilea Belarus, (re)instalând arme nucleare pe teritoriul său și aducând cu forța în armata sa sute de mii de ucraineni cu experiență în luptă, pe care să-i arunce apoi într-un război împotriva Uniunii Europene și a NATO. Desigur, prima victimă va fi Republica Moldova, după care vor urma statele NATO din prima linie de pe Flancul de Est.

Germania a organizat la Berlin o reuniune a „Triunghiului de la Weimar” – Germania, Franța, Polonia – și s-a decis în acest format ca cele trei guverne să achiziționeze armele de care Ucraina are nevoie de pe piața internațională și să i le livreze, până când industria europeană de profil va reuși să-și crească capacitatea de producție. Se va organiza și o secțiune de state în formatul Ramstein care să lucreze pentru a-i furniza Ucrainei rachete cu rază lungă de acțiune.[7]

După 2007, Kremlinul a aruncat în confruntarea cu Occidentul, gradual, toate mijloacele la care s-a putut gândi, formulând și o nouă doctrină de securitate națională prin care să anunțe că se consideră în pericol și deci gata să utilizeze toate mijloacele și resursele de care dispune pentru a o contracara. Începând cu 2007, Vladimir Putin însuși a contribuit cu hărnicie la definirea detaliată a utopiei imperiului rus în pericol, care este vizat de agresiunea Occidentului pentru singurul motiv că apără valorile creștine, conservatoare ale lumii în care trăim.

Nimic nu a fost precupețit în acest efort. În vara anului 2016, Reuters prelua dintr-un interviu acordat The New York Times opinia unui fost director adjunct al CIA, Michael Morell, care declara următoarele: „În limbajul nostru de intelligence, am spune că domnul Putin l-a recrutat pe domnul Trump ca agent involuntar al Federației Ruse.”[8] De aproape opt ani constatăm în comportamentul, acțiunile și crezul politic al lui Donald Trump că ex-oficialul CIA nu s-a înșelat și nu ne-a înșelat.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro