Până să fiu mamă, am crezut că iubirea e un șablon pe care îl umpli fără să depășești marginile. Apoi s-a născut el

E încă dimineață. Liniștea pe care o am în fiecare zi de la 8:30 – când intru pe ușă, după ce am lăsat și ultimul copil la școală – până la 11.30 – când trebuie să plec să-l iau acasă pe primul – e tulburată doar de bâzâitul aspiratorului. Îl trag după mine fără să mă uit înapoi, concentrată pe ce am de curățat în fața mea. Poc, se aude, și pare că oglinda de pe ușa dulapului din dormitor a crăpat în colțul de jos. Iar o să mă certe toți, nu ești atentă deloc, de parcă eu n-aș ști asta deja, de parcă m-aș putea întoarce în timp, să previn momentul. Și eu tot așa fac, de altfel. Aruncăm aiurea cu tot felul de cuvinte, chiar dacă suntem pe deplin conștienți că nu folosește la nimic. În familia noastră știm foarte bine cum trebuie făcute lucrurile, mai ales atunci când le face altcineva. Uneori, iubirea e nemulțumire și un pic de aroganță, e știu eu mai binerostit pe un ton superior pe care îl regretăm în scurt timp.

E încă dimineață, o dimineață ca toate celelalte din ultimii 15 ani. Pe birou, laptopul deschis mă așteaptă răbdător – nu e ca și cum ar avea de ales. Un singur tab pe ecran: un document word cu doar câteva rânduri scrise, abandonate, pentru că, brusc, n-am mai putut suporta șomoioagele de praf care pluteau pe parchet. De câte feluri e iubirea? scrie pe un post-it galben pe care l-am lipit acum mai bine de-o lună pe marginea ecranului. O să mă ocup și de asta. Când voi fi terminat de aspirat, curățat, spălat, făcut mâncare, adus copiii de la școală și încă vreo sută de alte chestii pe care în fiecare dimineață aleg să le fac în loc să fac naibii ce mă interesează cu adevărat. Lipsa de timp, ce păcăleală. 

Am senzația că toate cuvintele mele sunt mingi de squash care sfârșesc ricoșând din zid înapoi în capul meu, zbang, zbang. Ca și cum lumea întreagă ar avea mereu treburi mai importante de făcut și tot ce am eu de spus, toate problemele și grijile și fricile mele sunt importante doar pentru mine, în timp ce pentru toți ceilalți nu sunt decât minuscule fire de praf care plutesc o vreme, anemic, prin aer, după care se așază undeva, așteptând doar să fie aspirate, laolaltă cu milioane de alte fire de praf.

*

Până de curând, am crezut că iubirea e de un singur fel. Indiferent că e eros sau agape, philia sau storge, iubirea e iubire. Un șablon pe care îl umpli cum poți, fără excese, ca la grădiniță, când doamna educatoare le cere copiilor să coloreze fără să depășească marginile. Atât am știut, atât am iubit. A fost nevoie de un moment de criză, știți voi, unul din cele care vin brusc și te scutură și te învârt ca pe rufe în mașina de spălat, ca să-mi dau seama că iubirea poate să erupă ca un vulcan și că știu să iubesc și altfel: mai mult, mai intens. Sau poate că, de fapt, nu iubirea s-a schimbat, ci felul în care o privesc.

Am 45 de ani și, de 13, sunt mamă. Iar ăsta mi se pare cel mai greu lucru pe care l-am avut vreodată de făcut. Incomparabil mai greu, mai intens și mai eroziv decât rapoartele, prezentările, formările, auditurile, ședințele și presiunea, stresul, termenele-limită de la toate joburile pe care le-am avut de-a lungul timpului și care mi-au mâncat ore, zile, ani din viață. O vreme, am crezut că cele mai grele sunt oboseala și grija. Oh, doamne, GRIJA, nu se aude deloc, dacă nu mai respiră, parcă i se aude cam tare respirația, dacă a răcit? Și toate pneumoniile și bronșitele și bronșiolitele de pe lume se-adună deasupra pătuțului ca vulturii, pândind un moment prielnic care o să vină negreșit, mereu vine. Iubirea e îngrijorare și nopți nedormite. Și uneori pare că se multiplică la nesfârșit, pentru fiecare copil, pentru fiecare om pe care am ales să-l am aproape, pentru fiecare gând care nu-mi dă pace. 

Am trei copii și-un soț cu care împart neliniști și temeri. Da, îmi imaginez că ți-e greu, mi-a spus cândva o colegă, într-o zi în care îmi luam geaca pe mine în timp ce scriam un mail, cu ochii la ceas ca să nu pierd trenul. Eu n-am copii, dar am o pisică. Mda, exact așa. Doar că pisica nu te-așteaptă să o iei la oră fixă, că se-nchide grădinița, nici nu-ți cere s-o duci de trei ori pe săptămână la cursuri de pian sau să-i cumperi un telefon care costă cât jumătate din salariul tău, pentru că toți colegii mei au, mamă, toate astea în timp ce tu alergi ca un hamster pe rotiță.

Din fericire, pe măsură ce copiii cresc, viața devine mai ușoară. Am ajuns să dorm chiar și nopți întregi și să simt că, de fapt, nu e nimic ce nu pot face; sunt tânără încă și pot muta munții din loc. Iubirea e încredere și bucurie, călătorii, plimbări prin oraș și vizite la muzee, filme, cărți citite în tihnă, îmbrățișări și mângâieri, liniște. Până într-o zi când, de nicăieri, vine o lovitură.

Am plâns azi la școală, mi-a spus Victor într-o zi și toate instinctele mele de mamă-leoaică s-au activat. Cine te-a supărat, puiule? am întrebat, suflecându-mi mânecile, pregătită să mă lupt cu o lume întreagă. Sunt un prost, am luat insuficient la Științe, mi-a spus și inițial mi-a venit să râd, apoi să plâng, apoi să-l strâng în brațe, nu ești deloc prost și e doar o notă, nu contează, pui mic. Doar că, de fapt, contează. Pentru că nu e doar o notă, e o notă printre alte note și printre alte semne care îmi arată că am un copil special, ce-o mai însemna și asta. Speciali sunt toți trei, că doar sunt ai mei și-i iubesc cum nu credeam că se poate iubi, numai că ceilalți doi se descurcă singuri la multe activități care pentru Victor par imposibile. Iubirea e frustrare și neputință.

Victor nu poate să-și lege șireturile. Se împiedică și nu știe să pună mâinile înainte, așa că își sparge dinții căzând. Nu reușește să țină gura deschisă la dentist, așa că orice intervenție e un chin. 

Scrie greu, cu efort, cu litere și silabe inversate și cuvinte întregi mâncate. Caietele lui sunt pline de tăieturi, fără margini, cuvintele alunecă în sus sau în jos, printre rânduri, pagini întregi sunt sărite, pentru că important e că scrie, nu unde scrie. Citește greu, cu chin, uneori inventând cuvinte, pentru că cele scrise sunt prea lungi, prea complicate, prea neinteresante. Fără să înțeleagă prea bine ce citește, fără să intre în poveste, fără să-i pese de personaje, de ce se întâmplă cu ele. 

La întrebările de deducție răspunde de obicei pe lângă subiect. Ar putea ajunge politician, mă gândesc uneori. Victor explică cu mii de detalii, fără să transmită, de fapt, ce are de transmis. Gânduri încâlcite, povești amestecate, presărate cu nu contează, oricum nu ai cum să înțelegi. Pentru că da, o mamă de preadolescenți nu are cum să înțeleagă tot zbuciumul și haosul din mintea lor, mai ales când gândurile le-o iau înaintea cuvintelor. Mintea lui e ca o autostradă, mi-a spus un psiholog, imaginează-ți că el aude tot timpul mașini trecând cu viteză în toate direcțiile, vâj-vâj, și vede faruri aprinse, fază scurtă, fază lungă, mai multe benzi, de nu știe încotro să se uite mai întâi. Iubirea e haos.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Ramona Micu

Parteneriat media