"Panta alunecoasă" a științei

Motto: Știința noastră este o picătură, ignoranța noastră, o mare. (William James)

Imposibilitatea definirii exhaustive a cadrului legal aplicabil viitoarelor cercetări medicale, decurgând din impredictibilitatea metodelor și progresului biomedicinei, conduce la efortul de a încerca reglementarea post-factum, cu toate dezavantajele aferente, cel mai important fiind, de departe, apariția unor aplicații biomedicale sau rezultate ale cercetării medicale care testează limitele dreptului existent la acest moment.

Un exemplu în acest sens este xenotransplantul, adică utilizarea la om de țesuturi, celule, organe, provenind de la animale sau chiar plante. La prima vedere, acesta nu numai că nu încalcă vreun principiu de bioetică – din cele clasice, cunoscute până la acest moment și general acceptate – dar vine în sprijinul respectării acestor principii, în special al principiului non-vătămării, deoarece scopul xenotransplantului este îmbunătățirea stării de sănătate sau ușurarea vieții pacientului, atunci când nu există o altă opțiune medicală. Dar dreptul intervine prin aplicarea aceleiași metode a ”pantei alunecoase”, și creează un pericol virtual, presupunând că mixarea prin inginerie genetică a ADN-ului uman cu cel animal, chiar și urmărind scopul binelui ființei umane, poate avea un efect distructiv pe termen lung asupra demnității umane, înțeleasă ca asigurare a specificității genetice a homo sapiens față de alte specii. Cu alte cuvinte, ceea ce ar face bine individual, ar putea crea un rău colectiv.

În era pandemiilor și a ingineriei genetice, problemele de sănătate au devenit globale, nemaifiind neapărat specifice unei regiuni sau țări, iar bioetica trebuie să urmeze acest trend. Pentru rezolvarea unor probleme de bioetică la nivel global, acestea trebuie traduse și abordate într-un limbaj global, pretabil la o strategie globală. Acest limbaj global are nevoie de o fundație universală, iar o astfel de fundație aparține drepturilor omului, ca linqua franca a bioeticii (1).

Din această perspectivă, Convenția privind Drepturile Omului și Biomedicina ar putea fi considerată un cod de bioetică cu vocație universală, dat fiind scopul declarat al tratatului internațional de căpătâi în materie de protecție a drepturilor omului în contextul aplicațiilor biomedicinei, respectiv integrarea principiilor de etică medicală în drept pe filiera drepturilor omului.

Domeniul drepturilor omului se îmbogățește cu noi valențe de fiecare dată când se naște o nouă arie de cercetare legată de ființa umană și un context nou pentru ceea ce definim ca fiind viața umană. Indiferent de situațiile potențial periculoase care se vor ivi în viitor pentru indivizi sau pentru omenire din cauza aplicațiilor biomedicale noi, am atinge scopul asigurării protecției drepturilor omului într-un cadru etic, dacă am reuși să stabilim baza de principii și cadrul procedural al reglementărilor ce li se vor aplica, pornind, evident, de la cele deja existente.

Aplicațiile biomedicinei ridică mereu întrebări etice specifice, cărora încearcă să le răspundă bioetica, dar și dreptul. Totuși în înțelesul său stricto sensu de etică medicală aplicată biologiei moderne, bioetica este limitată de propriile principii. Aici intervine flexibilitatea și universalitatea dreptului, care transcende atât granițele interdisciplinare, cât și cele materiale, terestre, fiind capabil de a ordona astfel comportamente specifice la nivel internațional.

Potrivit unui autor, „dacă biomedicina se dovedeşte a fi dincolo de puterea de control a oricărui stat individual, atunci ea trebuie controlată la nivel internaţional. Trebuie să începem încă de pe acum să ne gândim concret cum să construim instituţii care pot deosebi între utilizările bune şi cele rele ale biotehnologiilor descoperite şi care se pot aplica eficient acestor reguli, atât la nivel naţional, cât şi internaţional” (2). Aceasta era o îngrijorare temerară, exprimată în urmă cu două decenii.

Bioetica (în sensul său strict) aplică un set de principii fiecărei situații nou întâlnite. Practic, se constituie într- un protector al moralității/corectitudinii demersului științific și utilizării rezultatelor acestui demers, fără să facă rabat de la scopul său, protecția ființei umane individuale.

Asistăm oare la un final trist al bioeticii și al aplicării drepturilor omului în biomedicina în ultimii doi ani? Îngrijorător este că prea puțini înțeleg importanța acestor momente de început ale rostogolirii bulgărelui de zăpadă pe ”panta alunecoasă” a științei.

Note de subsol:

(1) Elizabeth Fenton, John D. Arras, Bioethics and Human Rights: Curb Your Enthuziasm, in Bioethics and human rights: Acces to health-related goods, Hasting Center Report, 2009, vol. 39, pp. 27-28.

(2) F. Fukuyama, Viitorul nostru postuman, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 19.

Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner, STOICA & Asociaţii.