Patrie si onoare (de Alexandru Lazescu)

In Romania onorabilitatea nu are mare pret. Nici in cercurile rarefiate ale „politicii mari”, nici printre cele ale intelectualilor subtiri si cu atit mai putin printre ziaristii „justitiari”. Flexibilitatea morala e vazuta mai degraba ca o virtute decit ca o tarie de caracter.

Din multe puncte de vedere caltabosii si palinca lui Remes si Muresan dau o reprezentare mai apropiata a Romaniei profunde decit marile „tunuri” ale lui Vintu, Tender sau Taher. Pentru ca tunuri de acest gen se dau mai peste tot, marea coruptie nu e doar apanajul Romaniei, insa nu cred ca sint multe tari in Europa unde se cumpara bunavointa unor ministri cu tuica si cirnati.

Ideea ca sint pur si simplu si lucruri „care nu se fac”, chiar daca e poate tentant sau la indemina, ideea de onoare sint straine multora.

Un fost director general al principalei companii de comert exterior controlata de securitate in perioada comunista, dupa cum banuiti e vorba de Dan Voiculescu, se agata de tot felul de tertipuri avocatesti pentru a infirma un verdict de politie politica formulat la CNSAS, de parca ar mai fi ceva in plus de dovedit aici ! in calitate de presedinte de partid si de proprietar de televiziuni, radiouri si ziare el continua sa imparta lectii publice de moralitate tuturor.

Intr-un excelent articol publicat zilele trecute in Evenimentul Zilei, o reactie la evenimentele tragice din Italia care au transformat Romania intr-un fel de oaie neagra a Uniunii Europene, Mircea Cartarascu spune ca „problema imaginii noastre in lume nu sint tiganii, nici citiva scelerati care fura, ucid si violeaza, nici sovinismul italienilor sau al englezilor.

E falimentul nostru moral, e lipsa cinstei si corectitudinii din obisnuintele noastre de fiecare zi”. Iar asta e cu adevarat o problema greu de rezolvat pentru ca nu mai putem da vina pe altii, pe guvernanti asa cum o facem de obicei, e o batalie care se pierde sau se cistiga individual si anonim.

Astfel de lucruri se pot de aceea repara greu si doar in timp. Marea problema e insa alta: in acest moment societatea romaneasca nu pare sa aiba nici macar reperele morale minimale de la care sa poata incepe o atit de complicata reconstructie.

Istoria noastra recenta nu a fost deloc generoasa din acest punct de vedere iar desconspirarea dosarelor de securitate nu a facut decit sa le rarefieze si mai mult. Daca ai curiozitatea sa parcurgi mesajele de pe forumul de pe Internet asociate articolului cu pricina ai una dintre explicatii. in spatiul public romanesc exista o adevarata frenezie a macularii.

De care nu scapa evident nici autorul artocolului, unul dintre cei mai importanti poeti romani ai momentului. Faptul ca poetul si-a declarat la un moment dat simpatia pentru Traian Basescu atrage asupra sa atacuri virulente si primitive pentru un text in care pina la urma e vorba de noi toti, nu de actualul locatar de la Cotroceni.

Le-am putea cataloga doar drept niste „reactii” la comanda. Chiar m-as bucura sa fie asa. Dar e posibil sa fie mai mult de atit. in probabil cel mai fast moment al istoriei lor romanii par sa fie in buna masura nesiguri si derutati, emotional labili, trecind usor de la exuberanta la pesimismul cel mai negru.

De aceea si impactul celor intimplate in Italia ar putea fi unul care sa lase urme mai adinci decit ne inchipuim in acest moment. O stiam mai mult sau mai putin difuz si pina acum. Am putut nu rareori vedea multi dintre noi atunci cind calatoream in strainatate cum interlocutorii nostri deveneau brusc mai reticenti atunci cind le mentionam tara de unde venim.

Acum insa in Italia antipatia generalizata, ca sa folosim un eufemism, fata de romani e pe fata. La nivelul presei, oficialilor si a omului de pe strada. Iar reverberatiile au depasit perimetrul peninsulei. Si e o povara greu de purtat.

Cu siguranta perceptia generalizat negativa despre romani e si nedreapta si exagerata. Vom spune ca in locul lui Mailat putea fi foarte bine si un italian. Astfel de constatari nu au insa nici o valoare practica. Si ca sa fim drepti e o batalie pe care am pierdut-o de mult.

in timp s-au adunat in Italia si probabil si in alte parti ale continentului o mie si una de probleme aparent marunte care au creionat un tip de perceptie generala despre romani. E batalia pe care o pierdem zi de zi nu doar in strainatate ci si in tara.

Atunci cind sint numiti cu nonsalanta in inalte functii publice, chiar si in pozitii de ministri, oameni care cu greu ar putea administra chiar si un mic depozit.

Atunci cind sintem reprezentati la Bruxelles de europarlamentari ca Daniela Buruiana sau cind sint trimisi in delegatii oficiale externe tot felul de smecheri sau mediocri care au mari probleme cu limba romana ca sa nu mai vorbim de limbile straine.

Criza pe care o parcurgem acum nu e una care poate fi rezolvata prin tehnice de relatii publice sau prin convorbiri intre delegatii oficiale italo – romane. Si cu siguranta nu cu ajutorul unor „strategi politici” de genul celor activi in acest moment prin culisele partidelor. Asa putem cel mult aplica doar niste pansamente de moment cu efecte inevitabil limitate.

Din pacate solutii miraculoase nu exista. Iar toate celelalte s-ar putea dovedi a fi destul de greu de digerat pentru societatea romanesasca actuala.