Paul Neagu – Crucea Secolului. Un monument uitat
Deoarece s-au împlinit trei decenii de la revoluția din 1989, devine oportună o redefinire a răspunderilor Primăriei Municipiului București în ce privește Crucea Secolului, monu\u001Fmentul consacrat eroilor acelei răscruci din istoria noastră recentă.
Comanda ridicării unui monument în amintirea tineri\u001Flor uciși în fosta Piață a Aviatorilor în decembrie 1989 a fost oferită nominal sculptorului Paul Neagu (1938-2004) de către Andrei Pleșu, pe atunci Ministru al Culturii.
La atribuirea comenzii, în anul 1991, s-a ținut cont de calitățile estetice și conceptuale ale proiectului, dar, deopo\u001Ftrivă, de notorietatea neegalată a artistului, salutat de critica din țară și din străinătate drept cel mai important sculptor român după Brâncuși.
Disc lenticular de bronz, înalt de șase metri, pe suprafața căruia perforații cubice configurează desenul unei cruci: așa se înfățișează privirii Crucea Secolului. Sculptura a fost amplasată spre toamna anului 1997 în Piața Charles de Gaule. Cortina de vegetație de la circumferința pieței izola eficient compoziția de fundalul clădirilor, subliniindu-i puritatea contururilor.
În scrisoarea din 22 august 1995 adresată Arhitectului-Șef al Municipiului București, Paul Neagu notează: „În ședința din 11 mai 1995 (…) s-a discutat și convenit faptul că lucrarea mea, Crucea Secolului, (…) va fi amplasată în centrul Pieței Aviatorilor din București, pe un paviment ușor convexat (s.n.), conform sugestiilor și desenelor puse la dispoziție de mine și de echipa mea tehnică“.
Surprinzător, pe parcursul realizării proiectului, Primă\u001Fria Municipiului București a negociat cu sculptorul în sensul de a impune montarea lucrării direct pe pământ, fără soclu. Așadar, în toamna anului 1997, Crucea Secolului avea să fie instalată în mijlocul unui perimetru circular de pământ, ornat cu… gazon și flori.
Dezacordul sculptorului se citește în declarația de presă a acestuia, datată 19 septembrie 1997, ziua dezvelirii monu\u001Fmentului: „În întâmpinarea Crucii Secolului nu îmi rămâne decât să presupun două întâlniri suprapuse, și anume: mai întâi, din periferia pieței, un contact vizual, poate circular sau poate pe un sector de cerc și, abia apoi, o apropiere și o intrare pe cercul de piatră (s.n.)“. Prin menționarea „cercului de piatră“, respectiv a soclului lucrării, cu evidență absent din amplasametul de atunci al sculpturii, artistul va fi ținut să formuleze un protest neechivoc, ce responsabilizează, fără apel, posteritatea.
„Un monument-sculptură – explică Neagu într-o scri\u001Fsoare către Primăria Municipiului București – nu poate fi o ilustrare (s.n.) a unor evenimente. El trebuie să fie plantat în straturile adânci de conștiință ale neamului și locului, găsindu-și astfel locul firesc printre obiectele cu caracter de tezaur.“ Față de elevația ideatică a proiectului lui Paul Neagu, spațiul anodin de verdeață unde a fost montată Crucea Seco\u001Flului introducea un element de stridentă platitudine.
Tristă ironie a sorții, Bucureștiul a ratat, în anul 1914, șansa de a avea un monument public realizat de Constan\u001Ftin Brâncuși, Fântâna lui Haret. Proiectul a fost respins de notabilități nepregătite să îi înțeleagă noutatea.
* * *
În istoria creațiilor plastice europene de referință, cazul unui monument oficial instalat… fără soclu înscria un prece\u001Fdent regretabil, căruia Primăria este datoare să îi șteargă urma printr-o acțiune competentă de restaurare. A lipsit, în mod surprinzător, la momentul potrivit, reacția promptă a criticii și a instituțiilor avizate.
Mai grav, la câțiva ani după moartea sculptorului Paul Neagu, Crucea Secolului a fost mutată câteva sute de metri mai la nord, în proximitatea Grădinii Bordei – un loc unde nu s-au dat lupte și nu au existat victime. S-a invocat în mod hilar că monumentul nu plăcea, oferindu-se drept probă interviuri ad-hoc luate de jurnaliști pasagerilor din autobu\u001Fzele ce traversau Piața Charles de Gaule. Corect interpretată, ancheta a relevat doar faptul banal că o sculptură detașată de soclul ei poate să nu placă. Dar vina, în acest caz, era doar a Primăriei.
În noul amplasament, lucrarea este înghesuită într-un colț de drum, montată pe un soclu ridicol și rezecată de con\u001Ftextul ideatic cu care fusese gândită să comunice. Monumen\u001Ftul consacrat eroilor revoluției din 1989 este, în prezent, o lucrare dublu mutilată – redusă la caricatură. (Pavel Șușară observa într-o discuție că intervenții de această natură sunt sancționate de legislația în vigoare ca fapte penale.)
Mutarea de pe amplasamentul consacrat din Piața Charles de Gaule ofensează memoria jertfelor din decembrie 1989 și maculează, la modul explicit, recunoștința națiunii pentru eroii săi. Este, în plus, pus în cauză statutul artistului în societate, căci decizia relocării abuzive privește princi\u001Fpala lucrare monumentală din România a unui artist-reper al generației sale. Cade în sarcina Primăriei Municipiului București și a instituțiilor abilitate să ia măsurile ce se impun.
* * *
Numeroase sunt monumentele comemorative din a doua jumătate a secolului XX ce armonizează expresiv planul vertical și planul orizontal al compoziției plastice mai curând decât să exalte verticalitatea per se. În reabilitarea axei de orizontalitate a plasticii monumentale se afirmă, imperativ și inconfundabil, crezul democratic al contemporaneității.
Apare semnificativ, în acest context, că discul vertical de bronz era conceput să dialogheze cu vârtejurile cuburi\u001Flor de granit din desenul eminamente orizontal al pieței și al soclului. La acel moment, tapiseria de granit ce acoperea întregul Pieței Charles de Gaule, țesătura zecilor de mii de cuburi anonime de piatră, articula credibil, pentru sculptor, metafora unei generații ce a stat martoră gestului eroic.
Paul Neagu îi explica pictorului Dinu Săvescu ideea monumentului folosind acești termeni: „Un ban rostogolit pe caldarâm!“. Pentru artiștii simbolizanți, metalul este… piatră (mineral) purificată prin foc. Sculptorul evoca amin\u001Ftirea tinerilor uciși în decembrie 1989 prin… banul de bronz rostogolit pe pavajul Pieței. Clipele de cumpănă în care se trăiește actul eroic călesc ființa și o înnobilează. Paul Neagu închipuia carnea bronzului perforată de cuburi potrivnice de piatră izbucnite abrupt, nebune, din caldarâm, ca în coșmarul unui ritual de lapidare dintr-o lume fără oameni, populată de materii înfrățite ori vrăjmașe.
* * *
Bucureștenilor ieșiți la plimbare spre Parcul Herăs\u001Ftrău, celor ce parcurg Piața Charles de Gaule pe trotuarul din dreapta (al fostei reședințe a Ambasadei Rusie) li se oferă, spre stânga, spectacolul insolit al Arcului de Triumf domi\u001Fnat de o cruce. Imaginea este rezultatul unei iluzii optice aproape perfecte. În fapt, crucea respectivă domină cupola Mănăstirii Cașin, situată la circa trei sute de metri spre vest. (Corespondența simbolică între Arcul de Triumf și Mănăstirea Cașin, remarcată ca neoportună în anii ’80, avea să deter\u001Fmine, ne reamintim, includerea ei pe lista lăcașurilor de cult ce urmau să fie demolate.)
Există, în orașul București, similare nuclee de rafinată coeziune a gândirii urbanistice. Privitorii sunt invitați să le savureze, iar noile generații de arhitecți, artiști sau edili să le protejeze și să le înmulțească.
Paul Neagu nota în legătură cu un proiect pentru sculp\u001Ftura Capstea: „A instala o lucrare cu potențial de monumenta\u001Flitate nu reprezintă decât jumătate din misiune[a unui sculp\u001Ftor]; pentru a fi evaluată în mod adecvat, este nevoie de un amplasament topologic complementar (s.n.), apt să transforme potențialitățile în întregul realității“.
Lucrării îi erau voit optimizate potențialitățile de a intra în comunicare cu monumente proxime precum Arcul de Tri\u001Fumf și Mănăstirea Cașin. Dar, în loc să domine axa ce o leagă de Arcul de Triumf, discul bombat de bronz apărea rotit cu 45° ca pentru a răsfrânge, asemeni unei oglinzi, imaginea Arcului către o direcție perpendiculară pe raza incidentă. Iar direcția răsfrângerii corespundea cu acel segment din Bule\u001Fvardul Aviatorilor unde se află amplasată Statuia Aviatorilor.
Neagu șarjează percepția comună amplasând Crucea Secolului în Piața Charles de Gaule. Obiectul circular, cu un diametru de șase metri, risca neîncetat să fie înghițit de spațiul generos pe care trebuia, în principiu, să îl polarizeze – o piață de circa trei sute de metri lărgime.
Într-adevăr, contextul prea amplu comprima sculptura, reducând-o, pentru ochiul neatent, la ceea ce dorește să fie: un reper vizual, un simplu punct. O valoare neglijabilă prin sine, dar cardinală prin amplasarea sa în mijlocul pieței. Căci punctul care demarchează centrul unui cerc nu are, geome\u001Ftric vorbind, valoare egală cu celelalte puncte de pe suprafața lui. El este entitate de generare a cercului.
Artistul perforează pe suprafața… punctului o primă linie de puncte, apoi o a doua linie de puncte, perpendiculară pe prima. Lucrarea exploata sincretismul dintre configurația crucii – desemnând pregnant vocația comemorativă a monu\u001Fmentului – și sistemul de axe ortogonale — instrument bine cunoscut al geometriei algebrice, a cărui elementară menire este de a pune în evidență originea sistemului de axe.
Punctul de vid, golul în care se intersectează axele, nu făcea astfel decât să reverbereze semnificația de ansamblu a discului din bronz, aceea de punct de reper demarcând, la rândul lui, tot un punct de reper: centrul pieței.
Declarația de presă făcută de artist cu ocazia dez\u001Fvelirii lucrării consemnează aspecte importante de luat în considerație. „Crucea Secolului este un monument gândit în relație simbolică – dar și topografică (s.n.) – cu Statuia Aviato\u001Frilor și Arcul de Triumf“.
Crucea Secolului se instituia ca antiteză la Arcul de Tri\u001Fumf. Bronzului subdimensionat din Piața Charles de Gaule i se opunea, la circa șapte sute de metri distanță, un edificiu din piatră supradimensionat. Arcul de Triumf domină, gigantic, spațiul circular în care este amplasat, hipnotizează privirea, îndeamnă reflex la momentul de golire a spiritului față de solicitările mundane, obligă la o racordare, fie și instantanee, a gândirii la retorica imperativă a arhitecturii.
În relația cu Crucea Secolului, stilul interbelic al Arcului de Triumf contează mai puțin decât caracterul său afirmativ. Puritatea pietrei ivorii strălucind în bătaia soarelui înscrie un contrast polar față de matitatea umbroasă, incertă, a discu\u001Flui de bronz. Crucea Secolului – aminteam – frapează prin câteva aparente inadecvări. Este, însă, necesară precizarea că majoritatea argumentelor negative formulate cu seriozi\u001Ftate de critică devin caduce la un studiu atent al contextului ideatic al operei.
* * *
În decembrie 1989, erau transgresate norme ale combativității militare. Atacatori bine înarmați au ucis câteva sute de tineri, trăgând în mulțimea de pe străzi. Privirea retrospectivă a unui artist chemat să omagieze amintirea victimelor printr-un monument așezat în proximi\u001Ftatea Arcului de Triumf nu putea ignora prăpastia ce des\u001Fparte ideea de bravură militară – temă cardinală a Arcului de Triumf – de ideea de genocid. Este limpede că cei uciși în 1989 și-au acceptat destinul pentru a aboli dreptul forței înarmate. Dar, un monument – unul chemat să ilustreze sal\u001Fvarea obținută prin bravura pacifistă – selectează inelucta\u001Fbil modalități expresive antagonice celor utilizate în temele eroismului combativ.
INTERVIURILE HotNews.ro