Pedagogia adevărului
S-a stins din viata profesorul Lazar Vlasceanu. A fost un intelectual cu o profundă înțelegere a dinamicii faptelor sociale. Nu era un apriorist, ci, sa spunem, un realist. Un sociolog umanist. Era un spirit dubitativ, se ferea de scheme utopice si de întreprinderi nesăbuite. Avea o înțelegere profundă a cauzelor si efectelor totalitarismului.
A fost un filosof al educației cu o remarcabilă deschidere conceptuală si metodologică. Era fundamental devotat modernitatii politice, sincronismului cultural, competentei civilizaționale:. Citez aceste cuvinte esentiale: „Aș statua ca scop al educației dezvoltarea autonomiei personale. Orice persoană care a intrat în școală, în momentul în care a ajuns la ciclul terminal care acum este de 12 ani, trebuie să fie o persoană autonomă în sens economic, cultural și politic. Ea să poată să rezolve cu propriile puteri orice problemă cu care se confruntă în viață. Nu cred decât în autonomie personală. Orice alt regim politic mi se pare că este dincolo de ceea ce a pronunțat modernitatea”.
As mentiona doua lucruri despre Lazar. Ca prorector al Universitatii din Bucuresti a condamnat si s-a opus intrării minerilor în clădirea Facultății de Drept si a celei de Filosofie în iunie 1990. A susținut inițiativele legate de dezvoltarea societății civile din România si a fost la un moment dat președintele Fundației pentru Societatea Deschisa. Ne știam din anii 70, ne-am reintalnit adeseori după 1990. A sprijinit înființarea Centrului Hannah Arendt (între timp desființat) la Universitatea din București. –
INTERVIURILE HotNews.ro