Perfecționismul copiilor poate cauza anxietate și depresie! Cum temperezi un astfel de copil

Perfecționismul unui copil poate fi o trăsătură pe care orice părinte și-o dorește. Este important să încurajezi speranțele și aspirațiile copiilor, să le întărești străduința lor de a fi mai buni. Dar cu ce preț? De multe ori, copiii perfecționiști se luptă adesea cu anxietate, depresie și stimă de sine scăzută. Cât de mult susții un astfel de copil și când e cazul să îl temperezi? Iată câteva strategii.

Imaginează-ți un copil al cărui birou este perfect ordonat mereu, un copil care are o cameră unde toate lucrurile stau la locul lor de parcă nici n-ar locui cineva acolo. Un copil care de când vine de la școală și până se culcă nu face decât să se îngrijească cu meticulozitate ca temele lui să fie corecte, ba chiar mai lucrează în plus pentru ora de matematică de mâine.

Deși greu de crezut, astfel de copii există. Mini-adulți responsabili, extrem de ordonați și echilibrați, a căror fețișoare zâmbesc arareori, preocupați fiind să facă totul perfect.

Ce ar putea fi ciudat în toată situația asta? Cercetările arată că perfecționismul poate interfera cu capacitatea unui copil de a-și atinge obiectivele și de a-și modela viitorul. Este important să încurajăm speranțele și aspirațiile copiilor, să le întărim străduința lor de a fi mai buni dar, pentru unii copii, această dorință poate deveni o luptă atotcuprinzătoare, atotconsumatoare pentru perfecțiune, o luptă care poate deveni o sarcină dificilă pentru ei.

Ce este perfecționismul la copii

Perfecționismul este o trăsătură caracterizată prin stabilirea unor standarde foarte înalte, chiar imposibile. Neatingerea acestor standarde duce, adeseori, la autocritică. Deși mulți copii pot gestiona caracteristicile perfecționismului reușind să rămână motivați, organizați și să își îndeplinească standardele înalte, studiile arată că perfecționismul poate duce la niveluri ridicate de anxietate, depresie, stimă de sine scăzută și reacții exagerate la greșeli.

Cum începe să se manifeste perfecționismul la copii

Manifestările timpurii ale perfecționismului la copii apar în copilăria mică. „Am crescut într-o familie în care, indiferent ce făceam nu era niciodată suficient. Am început să cred că părinții mei m-ar iubi mai mult dacă aș fi capabilă să fac mai multe lucruri care le-ar fi fost lor pe plac, așa că mi-am stabilit obiective din ce în ce mai înalte. Abia când am devenit mamă mi-am dat seamă că perfecționismul meu nu era sănătos. Și încă lupt să echilibrez lucrurile”, povestește Maria, mamă a doi copii.

Copiii cu părinți extrem de critici, care nu primesc validare pentru acțiunile lor, fiind împinși mereu să facă mai mult și mai bine, sfârșesc prin a dezvolta manifestări de perfecționism, arată un studiu. Copiii vulnerabili la a deveni perfecționiști sunt acei copii extrem de sensibili, predispuși la anxietate, mai spune cercetarea menționată.

Semne că un copil ar putea perfecționist

Pune-ți tu, ca părinte, câteva întrebări legate de copilul tău:

• că nu ar putea să o ducă la bun sfârșit ori să o realizeze așa cum își dorește?r
• refuză să înceapă o activitate de teamă
• când face ceva – teme, colorează, citește, se joacă – caută mereu aprobarea ta pentru cum se manifestă? face acest lucru și când se referă la felul în care arată?
• crede că nota 8 înseamnă un eșec total și se întristează, auto-pedepsește?
• ești un părinte care îl crește în reguli stricte, care folosește des cuvântul TREBUIE?
• se simte prost când îl corectezi sau nu-l aprobi când face ceva?

Una dintre trăsăturile distinctive ale copiilor perfecționiști este modul distorsionat și rigid în care tind să gândească.

Copiii perfecționiști cred în mod obișnuit că trebuie să îndeplinească niște standarde imposibil de înalte (de exemplu: „Trebuie să obțin nota 10 la testul de mâine, trebuie să mă asigur că sunt cel mai bun din clasă”), tind să exagereze când eșuează, generalizând („o notă proastă înseamnă că nu mă voi descurca niciodată bine”), să afișeze o gândire în alb și negru („dacă fac o greșeală, va fi un eșec complet”) și să se concentreze asupra aspectelor negative, ignorându-le pe cele pozitive („Am încurcat două răspunsuri, sunt un eșec total”). Aceste modele greșite de gândire acționează ca niște filtre, modificând felul în care copiii văd lumea. Ei devin repede autocritici, încep să manifeste comportamente de evitare, devenind mai nesiguri pe ei înșiși.

Cum ajutăm un copil perfecționist

Putem stabili standarde înalte pentru copii și adolescenți, ajutându-i însă, în același timp, să evite capcanele perfecționismului. La orice vârstă, aceste linii directoare pot ajuta la moderarea și echilibrarea perfecționismului la copii și pot oferi strategii mai sănătoase pentru atingerea obiectivelor:

• 1. Procesul, mai degrabă decât rezultatul. Ajutați copiii să se concentreze asupra procesului, mai degrabă decât asupra rezultatului final. Procesul ar trebui să fie la fel de distractiv și plin de satisfacții ca și atingerea obiectivului final.
• 2. Greșelile nu sunt eșecuri. Oamenii învață din greșeli. Acestea sunt oportunități de a învăța, de a descoperi, nu sunt eșecuri. Ajutați-i pe copii să înțeleagă că greșelile sunt parte din procesul de învățare.
• 3. Anxietatea trebuie discutată. Când observați stări de anxietate la copii, opriți-vă din tot ceea ce faceți și discutați despre așteptările lor. Și-au stabilit obiective nerealiste? Ajutați-i să reevalueze obiectivele și să se distreze în procesul de realizare a acestora.
• 4. Coborâți nivelul așteptărilor. Învățați-i să-și propună standarde mai mici, în primă fază. Asigurați-i că nicio notă, indiferent cât ar fi, nu reflectă nivelul cunoștințelor lui și nici nu va știrbi dragostea și admirația voastră pentru el.
• 5. Spulberați-le teama. Când copiii evită să-și asume riscuri și să iasă din zona lor confort – atitudini absolut necesare pentru dezvoltarea inițiativei – ajutați-i să-și înfrunte temerile. „Care este acel lucru de care ți-e teamă?” sau „Și ce crezi că s-ar putea întâmpla dacă greșești?” sunt întrebări utile pentru a începe o conversație despre frici. Dați-le exemple de situații în care și voi ați greșit și povestiți-le cum v-ați simțit și cum v-a motivat acea greșeală să faceți altfel lucrurile. Și subliniați-le faptul că lumea nu s-a sfârșit la cea greșeală.
• 6. Prioritizarea sarcinilor. Nu toate sarcinile merită o abordare perfecționistă. Învățați-i să acorde prioritate acelor sarcini care merită, celor care sunt cu adevărat importante. În timp, vor învăța și ei să nu mai pună atâta presiune pe ei pentru a face totul perfect. Și vor avea mai mult succes. Și mai puțin stres.

Dubla provocare: perfecționismul la copii și părinți

Să ne imaginăm următoarea situație: copilul tău are de finalizat un proiect pentru școală. Perfecționist fiind, acordă aceeași prioritate tuturor temelor și, pe măsură ce data de predare a proiectul se apropie, începe să se teamă că nu va putea termina proiectul la timp.

Ce faci tu: ca părinte perfecționist, vei sări în ajutorul copilului ca să-l ajuți să-l termine. Pentru că ești perfecționist și nu suporți eșecul, nici al tău, nici al copilului tău.

Ce se întâmplă când faci asta: proiectul va fi terminat și, probabil, predat la timp. Însă copilul va fi lipsit de plăcerea de a lucra singur la finalizarea lui. De procesul realizării lui. Se va bucura de ceea ce a realizat? Nu va simți nicio satisfacție, mai ales dacă este un copil perfecționist. Va învăța că în viață TREBUIE să facem totul, indiferent cât de greu și de frustrant este, indiferent dacă ne place sau nu.

Ce ar trebui, de fapt, să învățăm din asta: o astfel de situație este oportună pentru a ne învăța copiii cum să eșueze. Mai degrabă decât să le facem noi treaba. Le-ar prinde mai bine o discuție prietenoasă despre faptul că nu putem face chiar totul. Și că acest lucru este normal. Și că da, este normal să simtă frustrare, dar și compasiune de sine. Dacă s-ar fi organizat mai bine, poate am fi vorbit acum despre creativitatea de care au dat dovadă, ori despre măiestria lor artistică. Dar e în regulă să vorbim azi despre cum puteam face lucrurile altfel, ca să fi terminat proiectul. Nu e o înfrângere, e o lecție de viață. Poate chiar mai importantă decât proiectul la științe.