Perturbatii ciclice

Presedinte puternic si voluntar, dar conditionat de caracteristicile regimului politic, Traian Basescu foloseste contextul politic actual pentru a-si asigura preeminenta asupra guvernarii. Cum insa nici revizuirea Constitutiei din 2003 nu a schimbat raporturile politice dintre cele doua laturi ale Executivului, pozitionarea acestora nu este inca definitiva.

Intre presedintele Traian Basescu si primul-ministru Calin Popescu-Tariceanu, nu pare a exista cea mai mare concordie posibila, ba din contra, in citeva directii importante, diferentele de viziune sint vizibile.

Cel mai recent, aceasta stare de fapt a putut fi observata atit in legatura cu oportunitatea alegerilor anticipate, cit si prin participarea sefului Cabinetului la congresul de adio al PUR. Pentru multi comentatori, interesati in special de dimensiunea personala a politicii, interesele celor doi ar explica divergentele, din ce in ce mai putin camuflate.

Dar, dincolo de persoane, importante fara indoiala, se afla institutiile. Modul de functionare al institutiilor explica, in parte, permanentizarea acestui conflict dincolo de oameni sau timpuri. In cei aproape cincisprezece ani de la adoptarea Constitutiei, forma acestora s-a conturat, iar practicile, bune sau rele, au facut restul.

Chiar inundatiile din primavara aceasta au dovedit, o data in plus, limitele spoil-sistemului, care transforma toate posturile de conducere in pozitii distribuite politic. Cele doua institutii, presedintele si guvernul, desi parti ale aceleiasi puteri, executivul, au roluri si locuri diferite in sistemul politic romanesc.

Dar conflictul, latent la nivelul textului constitutional, dintre cele doua centre de putere se manifesta acut in privinta controlului efectiv al guvernarii.

Cind, inca aspirant la Presedintia Romaniei, Traian Basescu paria pe o singura carte, Constitutia, nu percepea inca toate constringerile institutionale si politice impuse de aceasta mandatului prezidential. Presedinte puternic si voluntar, dar conditionat de caracteristicile regimului politic, Traian Basescu foloseste contextul politic actual pentru a-si asigura preeminenta asupra guvernarii.

Cum insa nici revizuirea Constitutiei din 2003 nu a schimbat raporturile politice dintre cele doua laturi ale Executivului, pozitionarea acestora nu este inca definitiva.

Formele de manifestare ale acestui conflict fondator (a se vedea lupta dintre Ion Iliescu si Petre Roman in 1991, terminata prin demiterea, eufemistic numita depunere a mandatului, a celui de-al doilea) au fost mai putin vizibile in perioada guvernului condus de Nicolae Vacaroiu – guvern prezidentializat aparut in conditiile slabei structurari a FDSN-PDSR –, dar au erupt in timpul guvernelor cond

use de Victor Ciorbea si Radu Vasile, si, desi la inceput voalat, in perioada guvernului condus de Adrian Nastase. Doar Mugur Isarescu, prim-ministru de criza, nu a avut nici timpul, nici motivatia de a accentua divergentele cu un presedinte aflat la sfirsit de mandat.

Daca, in fiecare dintre cazurile enumerate, au existat si alte motive legate de contextul politic (existenta unei coalitii de guvernare nestructurate, criza interna din PNTCD, succesiunea la conducerea PSD etc.), imprecizia constitutionala in privinta determinarii clare a institutiei cu rol de conducere – presedinte sau prim-ministru – a facilitat, de fiecare data, reluarea disputei.

An postelectoral, 2005 ar putea deveni ocazia reasezarilor politico-institutionale, dar caracterul dual al guvernarii din Romania nu poate fi neglijat. Daca Traian Basescu stie ca este sursa actualei guvernari si asteapta un comportament in consecinta, realitatea institutionala il obliga la o abordare realista.

Nu coalitia este singura cauza a conflictelor institutionale, caci, intre 1997 si 2000, echilibrul guvernarii a fost precar din lipsa majoritatii, dar, dupa 2001, PSD a trecut prin aceeasi experienta dispunind de o situatie confortabila la nivelul Parlamentului.

Pe de alta parte, guvernarea de coalitie nu este un impediment in calea guvernarii eficiente; dimpotriva, ea ofera posibilitatea unui control public structurat si da opozitiei sansa de a se manifesta.

Autoritatile nu vor sa recunoasca existenta unei crize, dar derularea evenimentelor o sugereaza. Insa, cita vreme Constitutia va fi cea de astazi, oricum se va numi si orice ar fi titularul de la Cotroceni, conflictul dintre cele doua institutii nu va putea fi decit, eventual, temperat, dar niciodata definitiv rezolvat.