Pescarul și businessmanul (o parabolă modernă)

Dacă Dumnezeu ar fi intenționat ca lucrarea lumii

să fie făcută de oase și tendoane umane,

El ne-ar fi dat un braț la fel de solid și puternic ca

axul unui motor cu aburi.

Horace Mann, Man: His Mental Power(1849)

(trad. pers.)

Vaporul de croazieră a ancorat în unul din porturile sud-americane. E o zi însorită, plaja sclipește auriu, cerul este albastru, iar apa verde este vălurită de o briză plăcută. În depărtare, un vulcan stins străjuiește peisajul idilic. Turiștii, îngrămădiți pe punte, și-au scos telefoanele și au început, click, click, click, să-și facă selfie-uri. Unul din turiști, un businessman din America, observă ceva în cadrul unei fotografii. Pe țărm, un pescar, prost îmbrăcat, moțăie într-o barcă mică fără să bage în seamă cohorta de turiști de pe vapor.

Dorind să fie amabil și de ajutor, businessmanul merge la țărm și, ajungând în dreptul bărcii, întreabă:

– Ce mai faci?

Adunându-și bruma de engleză pe care o știa, pescarul îi răspunse:

– Tocmai m-am întors de la pescuitul de dimineață.

– Ziua e frumoasă, și ai suficient timp la dispoziție. Ai de gând să te întorci în larg pentru o nouă captură?

– Nu, răspunse pescarul. Am pescuit deja suficient și nu trebuie să mă întorc pe apă în următoarele două zile. Am de gând să mă odihnesc o vreme, apoi am să mă joc cu copiii și voi dansa cu femeia mea.

– Dar dacă te întorci în larg, ai să prinzi mai mult pește, nu-i așa?

– Probabil că da…

– Cu banii în plus pe care ai să-i câștigi, ai putea să cumperi un motor pentru barcă și ai să prinzi și mai mult pește, în fiecare zi.

– Da, și apoi? întrebă pescarul curios.

Businessmanul simți că ar putea fi de folos localnicilor din port cu un sfat util, oferit gratuit:

– Ai putea să economisești banii și să-ți cumpere o altă barcă.

– Dar eu sunt un om singur, cum aș putea pescui cu două bărci?

– Ei, aici e chestia, spuse businessmanul cu însuflețire. O să ai un venit suficient de mare ca să angajezi pe cineva să te ajute. Și asta îți va spori și mai mult cantitatea de pește prins.

– Aha…Și apoi?

– Apoi va trebui să investești într-o stație frigorifică sau o fabrică de conserve, pentru că nu poți păstra peștele proaspăt prea multă vreme.

– Da, și apoi?, întrebă din nou pescarul, cu o voce șovăielnică.

Businessmanul se însufleți și mai tare:

– Ai putea să-ți expediezi produsele direct în America, la Miami sau la New York. Ai putea să te muți într-o casă mai mare, într-un oraș mai mare, unde să-ți conduci afacerea cu succes. Va fi mai multă muncă, dar apoi…

– Ce se va întâmpla apoi? voi pescarul să știe.

– Ei bine, apoi vei fi liber să mergi în vacanțe când vei dori și vei putea să moțăi pe malul mării, să te joci cu copiii și să dansezi cu femeia ta!

– O, da, exclamă pescarul, răsucindu-se alene în mica lui barcă. Sună ca o viață bună…Dar eu am deja toate astea…

* * *

Cei mai mulți cititori vor fi recunoscut parabola pe care am povestit-o mai sus. Originea ei este o schiță celebră (Anekdote zur Senkung der Arbeitsmoral)[1] publicată în 1963 de marele scriitor german Heinrich Böll (Premiul Nobel pentru Literatură în 1972). Devenită rapid o lucrare clasică a literaturii germane, parabola despre dialogul dintre un pescar „leneș”, care „arde gazul” pe malul unui port nespecificat din vestul Europei, și un turist altruist (pe care l-am transformat într-un businessman american), a cunoscut diverse versiuni, ultima pe care am citit-o (și o folosesc în continuare) fiind cea a lui Adam Briggle, publicată în cartea lui din 2021, Thinking Through Climate Change – A Philosophy of Energy in the Anthropocene.

Poziția lui Böll, exprimată în ultimul paragraf al schiței, este că pescarul pare a fi mai înțelept: el nu are nevoie de extra-munca sugerată de businessman, este perfect mulțumit cu ce are și ce face. În plus, la nivelul anului 1963, pescarul practica avant la lettre și pescuitul sustenabil. Pe când interlocutorul lui pleacă de la locul întâlnirii muncit de gânduri și „puțin invidios”.

Cred că Böll greșește: dintre cei doi, businessmanul este mai înțelept. Demonstrația acestei afirmații necesită o interpretare corectă, în cheie etică, a relației energie – evoluție biologică.

Metabolismul este o tranziție energetică primordială pentru existența oricărei ființe vii, fie un organism unicelular sau o balenă albastră, el controlând transferul energiei din alimente în energia care activează programele celulare. Pentru că organismele vii trebuie să-și construiască și re-construiască mereu corpurile folosind părți externe – unul din programele celulare esențiale-, apare o vulnerabilitate radicală. O scurtă pauză în procesul energetic de auto-construire poate provoca moartea. Viața este un risc metabolic. Etica energiei devine în zilele noastre ceva comparabil cu evaluarea riscurilor din alte domenii.

Lăsând deoparte diverse ființe (insecte, păsări, animale) cărora evoluția le-a furnizat diverse mijloace de reducere a vulnerabilității, oamenii s-au dovedit inegalabili în imaginarea și construirea a numeroase metode de folosire a energiei pentru a-și atinge scopurile de supraviețuire cu succes.

O primă realizare o reprezintă postura verticală. În comparație cu animalele patrupede sau cimpanzeii, omul cheltuiește cu circa 75% mai puțină energie atunci când merge pe două picioare.[2] Pentru strămoșii noștri, surplusul energetic datorat deplasării bipede a creat avantaje revoluționare. Brațele au început să fie folosite pentru a transporta diverse obiecte, sporind astfel mobilitatea nomadică în raport cu bazele de reședință. Postura bipedă produce o legătură deosebită între ritmul respirației și mers, permițând vocalizări mai complexe, cu toate consecințele favorabile pentru dezvoltarea limbajului și a legăturilor sociale între membrii unei comunități. Brațele libere au putut fi folosite pentru a face și utiliza unelte. Noile activități – limbajul și folosirea uneltelor – au condus la dezvoltarea unui creier uman complex. Și acest eveniment a avut consecințe semnificative: dacă creierele altor primate consumă 8 – 10% din energia metabolică de repaus (RMR), creierul unui Homo sapiens consumă 20 – 25%.[3]

Avem de-a face cu o situația metabolică bipolară: energia economisită datorată mersului biped este diminuată de energia consumată în creierul uman. Cu toate acestea, avantajele unui creier puternic în comparație cu toate celelalte viețuitoare sunt preferabile unui corp slab. Astfel, metabolismul nostru ne permite, în final, să construim o lume ca un corp exterior, așa cum ne construim propriul corp biologic. Inventând și dezvoltând unelte tot mai sofisticate, am devenit tot mai capabili să vânăm, să ridicăm case, să lucrăm pământul, să producem opere de artă etc. Apoi am început să creăm mașini tot mai complexe, care, așa cum a notat Horace Mann, devin niște extensii ale corpului uman.

Urmarea firească a acestor activități este dezvoltarea culturii, materiale și spirituale, care ne reduce impactul cu vicisitudinile unui loc anume într-un moment anume. Pe scurt, riscul este redus. Puterea noastră de control crește. Cultura ne micșorează dependența, dar nu de natură – pentru că și cea mai avansată lume tehnologică este parte a naturii-, ci de cele trei Ursitoare, Parcae sau Moirae: Lachesis, care măsoară firul vieții, Clotho, care toarce firul vieții și Atropos, care taie firul vieții.

Toate culturile lumii au creat legende despre soarta omului și au propus strategii de a îmblânzi pe cele trei Ursitoare: la începuturi, ritualuri, superstiții, ofrande, incantații – toate cu succese variabile. În prezent, înghițim pastile din petrol și ne injectăm cu vaccinuri, fără 100% garanție că ne protejează de virusuri mortale.

Într-un articol despre Paradoxul progresului (I): Asaltul mediatic al știrilor negative (2019) aduceam argumente pentru „îmblânzirea” teribilă a celor trei Ursitoare:

Din multe și importante puncte de vedere, lumea de astăzi este mult mai bună decât cea de acum o sută de ani. Sărăcia extremă a fost redusă drastic: de la 90% la circa 10% în 2013. Alfabetizarea a crescut de la 15% la peste 85% în 2015. Longevitatea a devenit mai mult decât dublă: de la sub 30 a ajuns la 70 ani la scara planetară și la 80 ani în țările dezvoltate. Mortalitatea infantilă (sub 5 ani) a scăzut de la 20 milioane în 1950 la 5,4 milioane în 2017. Folosirea muncii copiilor s-a redus semnificativ. Conflictele extreme, cu milioane de victime, au dispărut după cel de-al doilea război mondial și acum trăim într-una dintre cele mai pașnice perioade din istorie.

Ceea ce nu am precizat în 2019, trebuie spus acum: majoritatea acestor avansuri materiale, culturale, sociale ș.a. au fost posibile pentru că omenirea a inventat modalități de folosire a energiilor fosile: motorul cu aburi, motoarele cu ardere internă, îngrășăminte sintetice, medicamentele performante, masele plastice etc., etc. Pe scurt, energii cu densitate mare, concentrate, ieftine, abundente, fără intermitență în folosirea lor, scalabile, disponibile în multe locuri. Propușii înlocuitori energetici – vânt și soare – nu pot bifa nici unul din avantajele energiilor fosile.

Un aspect particular, evident mai ales în ultima perioadă, este creșterea controlului în numele reducerii riscurilor sau expunerii la deciziile fatale ale Ursitoarelor. Am descoperit că diabetul (nu cel climatic!) poate fi ameliorat cu insulină de la porci. Aceleași animale au oferit recent oamenilor organe ca inimă și rinichi pentru transplanturi. În lupta mondială de aproape doi ani contra coronavirusului, miliarde de măști, mănuși, combinezoane, alte echipamente medicale sterile și tone de medicamente au fost posibile datorită petrolului și gazelor naturale, nu vântului ori soarelui.

Am precizat și exemplele medicale pentru a accentua, încă o dată, dacă mai este nevoie, că energia fosilă este sângele civilizației moderne din ultimele două secole. Experții geologi și geofizicieni, inginerii de petrol și gaze, toți merită un imens MULȚUMESC pentru că au reușit să ofere omenirii energie ieftină, abundentă, fiabilă, fără de care nu am fi avut stabilitatea socială ori infrastructura materială necesară să susțină laboratoarele în care se încearcă „concedierea” lui Lachesis, Clotho și Atropos.

* * *

Să ne întoarcem acum la parabola lui Böll.

Pescarul se poate odihni două zile. Și apoi?…Se întoarce la capriciile nemiloase ale sorții. Ce va face dacă îl prinde o furtună pe ocean, sau dacă femeia lui se îmbolnăvește, sau dacă barca i se strică? Pescarul nu are economii făcute, un cheag adunat care să-l protejeze pentru o perioadă mai dificilă. Cu alte cuvinte, pescarul nu se poate culca nonșalant pe-o ureche – eu am deja toate astea. El este captiv în caruselul necesităților acute și trebuie să consume zilnic energie în confruntările cu puternicele forțe care-i controlează destinul. Dacă facem o balanță energetică, nu rezultă un surplus sesizabil. Metoda cea mai potrivită ar fi cea inventată de ecologistul Charles Hall în 2011, studiind pești ca cei prinși de pescarul din parabolă: EROI (Energy Return On Investment).

În schimb, businessmanul are un cont de economii, o asigurare medicală și un plan de pensie. Bucătăria îi este plină de mâncare și, dacă mai are nevoie, un simplu telefon și va primi tot ce are nevoie. Pe scurt, omul nu are nicio grijă. Poate merge într-o croazieră, poate sta întins pe o plajă, schia la munte și altele asemenea.

Comparația dintre cele două personaje relevă ceva mult mai important decât securitatea financiară și alimentară individuală. Businessmanul este reprezentatul simbolic al lumii moderne, născută și întreținută de o dezvoltare fără precedent a energiilor fosile. Într-un articol din 2018 (Petrolul este călcâiul lui Ahile pentru agricultura modernă. Cum ne vom hrăni când nu va mai fi petrol?), am demonstrat cu date tari că securitatea alimentară a miliardelor de locuitori ai planetei este esențial datorată petrolului și gazelor naturale, nu soarelui ori vântului:

Legătura dintre creșterea producției de petrol și creșterea cantității de alimente este direct proporțională. Când resursele de hrană cresc, crește și populația. Pe măsură ce populația crește, cresc și cererile pentru mai multă hrană și, implicit, creșterile pentru mai mult petrol. O analogie cu explozia algală indică vulnerabilitatea sistemului alimentar mondial în raport cu petrolul („călcâiul lui Ahile”).

Generalizând, energia înseamnă control, iar controlul înseamnă securitate.[4] Cine mai are nevoie de exemple, poate studia actuala situație din Europa, unde deținătorul energiei (gaze naturale) controlează cine și cât primește din partea lui. Controlul energetic devine apoi securitate geopolitică garantată a funcționa cât timp gazele curg prin conducte.

Reluând comparația dintre personajele parabolei noastre, pescarul suferă de sărăcie energetică și de lipsa serviciilor moderne oferite de energie. Din păcate, el nu este singur; peste 1,1 miliarde locuitori ai planetei noastre nu au acces la electricitate (iluminat, frigidere, aer condiționat) sau posibilități de a prepara hrana zilnică fără fum și noxe provenite din arderea excrementelor animale, tufișuri, crengi etc. Anual, expunerea la poluarea aerului din cauza surselor de foc inadecvate omoară șapte milioane de oameni.

Când se vorbește despre decarbonizare, ce se poate face cu următoarele date tari din viața de zi cu zi? O roșie de mărime medie (125 g) pusă pe o masă englezească în afara sezonului înseamnă consumul a 75 mL de petrol pentru a ajunge acolo, nu cu mult mai puțin decât propriul său volum! Același raport este valabil și pentru un pui (până la 1 L de petrol pentru 1 kg de carne) și pentru pâine (0,6 L de petrol pentru 1 kg de pâine). Cei patru piloni materiali ai vieții moderne sunt amoniacul (jumătate din lume se hrănește cu alimente care au beneficiat de îngrășăminte artificiale), materialele plastice, oțelul și cimentul: producția anuală a acestora este de 150 de milioane, 370 de milioane, 1,8 miliarde și, respectiv, 4,5 miliarde de tone. Rețineți că siliciul se plasează mult mai jos, cu 10 mii de tone pe an![5]

Pe de altă parte, dependența de energiile fosile – dense, ieftine, fiabile, abundente – înseamnă creșterea concentrațiilor de CO2 din atmosferă, care influențează regimul climatic. Rezolvarea acestei situații trebuie făcută considerând și alte probleme asociate cu actualele sisteme energetice, pentru că multe dintre problemele adiacente pot genera consecințe severe dacă sunt neglijate.

În ciuda a ceea ce afirmă mulți activiști climatici, nu avem încă soluții „curate” și accesibile pentru producția de ciment și oțel, producția de îngrășăminte pentru agricultură sau pentru aviație. În absența unor astfel de alternative nepoluante, renunțarea la utilizarea combustibililor fosili va implica în mod inevitabil sacrificii dureroase și întrebări dificile cu privire la modul de împărțire a poverii reducerii emisiilor.

Într-un articol recent, am argumentat că schimbarea climei este mai degrabă ca un diabet decât ca o cometă iminentă. Chiar dacă „diabetul climatic” nu poate fi vindecat total, ca și cel uman, ne putem folosi acel organ care consumă 20% – 25% din energia metabolică de repaus pentru mai multă cercetare și dezvoltare revoluționară, pentru a imagina și implementa noi politici de ameliorare și adaptare climatică, pentru a evita ucazurile prin care sunt limitate draconic libertățile individuale și consumul. Cu alte cuvinte, este necesară o nouă paradigmă prin care schimbarea climei să fie văzută în termeni de demnitate umană în loc de păcătoșenie umană.[6]

Am scris în mod repetat că regimul climatic terestru este definit printr-o permanentă pendulare între glaciații și interglaciații și că valurile de frig produc mai multe victime decât valurile de căldură. Oamenii sunt responsabili pentru crearea unor noi riscuri climatice prin arderea combustibililor fosili, dar se uită (uneori) că aceeași combustibili au creat societatea modernă, mai bogată în resurse și invenții epocale decât toate cele precedente, societate care ne protejează de tot soiul de riscuri, inclusiv climatice (vezi Cât de catastrofale sunt schimbările climatice?).

Mulțumită energiilor fosile, lumea modernă a fost capabilă să obțină o rezistență și o securitate fără precedent prin „concedierea” pe termen lung a Ursitoarelor și a principalilor slujitori: foametea, inundațiile, seceta și bolile.[7]

Revenind la parabola noastră, scopurile sunt aceleași: și pescarul și businessmanul doresc să se relaxeze, să se joace și să danseze. Singura diferență între cei doi este cantitatea de energie pe care o comandă prin intermediul condițiilor lor tehnologice. Fluxuri mai mari de energie au făcut viața businessmanului mai sigură, mai confortabilă, mai plăcută, mai statornică.

Pescarul întruchipează simbolul sub-dezvoltării, un Robinson Crusoe într-o lume modernă. Morala parabolei este că lipsindu-i energia, lui îi lipsește securitatea necesară pentru a se bucura cu adevărat de viață. Serviciile energetice moderne (o barcă cu motor, rețeaua electrică etc.) l-ar ajuta să-și controleze destinul, să se elibereze de corvezi istovitoare, să-și sporească avutul personal ș.a.m.d.

Businessmanul nu are de ce să fie „puțin invidios” pe pescarul jemanfișist, pentru care carpe diem pare a fi principiu etic director. Lumea în care trăiește și muncește businessmanul a construit o infrastructură suficientă pentru asigurarea unei vieți de confort, cu puncte de control și management ale diverselor riscuri și vulnerabilități. Dacă businessmanul ar face schimb de locuri cu pescarul, și-ar da seama imediat ce lume a lăsat în urmă și s-ar întoarce în fugă la adăpostul casei sale.

O parabolă asemănătoare din secolul al XVII-lea

Analizând schița publicată de Heinrich Böll în 1963, mi-a venit în minte o comparație similară, descrisă cu circa 300 ani înainte, în fabula La cigale et la fourmi a lui Jean de La Fontaine.

Pentru început, aș dori să atrag atenția asupra unei mici probleme de traducere, pe care cunoscătorii limbii franceze au sesizat-o, desigur, dar pentru ceilalți, rămâne o licență poetică.[8]

La cigale nu este greierele, așa cum a tradus Alecu Donici în secolul al XIX-lea (Greierele și furnica). Dacă fabulistul francez ar fi vrut să spună greiere, ar fi putut folosi numele unor insecte de tip greiere (la sauterelle, le criquet, chiar și le grillon). La cigale este cicada, cea mai zgomotoasă insectă din sudul Framței (Provence) și din SUA, dar inexistentă până de curând în România. Poate că performanțele sonore unice ale cicadei grecești Tzitzikas – imortalizate inițial de Esop – să-l fi determinat pe La Fontaine s-o prefere adevăraților greieri, mai puțin vocali.Citeste continuarea pe Contributors.ro