Sari direct la conținut

Pilat și Adevărul

Contributors.ro
Ionela Cuciureanu, Foto: Arhiva personala
Ionela Cuciureanu, Foto: Arhiva personala

În fiecare an, în apropierea Paștelui, mă trezesc gândindu-mă la un personaj interesant al Evangheliilor. Pilat din Pont.

A început acum mulți ani, citindu-l pe Bulgakov și încă mi se pare unul din figurile stranii ale istoriei: ajuns fără voia lui în mijlocul unei situații pe care cel mai probabil nu știa dacă să o perceapă ca pe o amenințare politică (deși, în comparație cu agresivitatea zeloților care reprezenta cu adevărat o problemă, conflictul bătrânilor arhierei incomozi cu un Învățător de lege al iudeilor care împarte pâini și pești și vindecă paralizați, propovăduind idei avangardiste de egalitate, cel mai probabil i se părea mai mult un scandal monden din peisajul autohton).

Un cavaler mărunt, trimis pentru „bună purtare” în una din cele mai incomode zone ale Imperiului, cam pe unde se agăța harta romană în cuiul barbar, Pilat este complet nepregătit să devină un personaj istoric, un om al momentului și să aibă în mâinile sale viața celui care la întrebarea dacă este Fiul lui Dumnezeu răspunde simplu și eliptic: „Tu ai zis!”.

Dacă ar fi să facem abstracție de perspectiva creștină, conform căreia aceasta a fost voința divină, iar Iisus fusese „programat” să sufere supliciul și moartea ca Redemptor al umanității, desigur, ne-am putea întreba, utilizând o ipoteză de istorie contrafactuală, ce s-ar fi întâmplat dacă Pilat ar fi decis altfel și care ar fi fost în plan juridic și istoric consecințele. Dar nu mă voi opri asupra detaliilor de natură juridică aici (de altfel, dacă considerați de interes tema, vă recomand un studiu sintetic, dar bine documentat asupra procesului lui Iisus, realizat de o fostă studentă, pe care îl puteți citi aici).

Așa că apare o primă întrebare: dacă Iisus îi spune lui Petru să își bage sabia în teacă, dat fiind că cel ce scoate sabia, de sabie va pieri și mai mult, continuă subliniind că impulsiva lui apărare este oricum redundantă, întrucât dacă Tatăl nu ar fi vrut aceasta, ar fi putut trimite legiuni de îngeri pentru a-l salva, atunci, a avut într-adevăr Pilat vreun rol? S-a manifestat cu adevărat liberul său arbitru când a decis eliberarea lui Barrabas sau decizia i-a fost inspirată chiar de Dumnezeu, pentru a duce la îndeplinire planul divin?

Personal, nu l-am considerat vreodată pe Pilat lipsit de voință proprie. Mai degrabă, aș spune că deși este în general perceput ca omul nepotrivit la momentul istoric nepotrivit, strict sub aspectul parcursului profetic al lucrurilor, a fost invers. Ce altceva ar fi putut decide un funcționar slab, supus presiunii unei mulțimi, a unei aristocrații religioase ostile, însă pe care trebuie să și-o apropie, menajându-i sensibilitățile și uneori, barbarismul, fie și numai pentru a lupta împreună asupra pericolelor comune, dacă nu pentru a menține mult lăudata „pax romana”? Decizia lui Pillat este una destul de logică pentru personalitatea și parcursul său.

Dar cine era Pilat? Descris cu relativă bunăvoință de către Evanghelii, pare să fie amintit de izvoare ca un funcționar destul de corupt, care nu se face remarat printr-o inteligență sclipitoare, ce sperase că va găsi în Iudeea o sinecură și care se vede prins într-un vartej de evenimente, pe care în primul rând nu e capabil să le înțeleagă. Confruntat cu niște mentalități care îi repugnă, pentru că el, în calitate de cives romanus le consideră de plano barbare, încearcă să facă ce a fost obișnuit să facă toată viața – să aleagă soluția ușoară. Să desitueze problema. Încearcă așadar o eschiva – „luați-l voi și-l judecati„. Cum s-ar spune în drept, își declină competența. I se aduce însă un argument „procedural” de autoritate – Caesarul – argument căruia omul de curte al Împăratului nu îi poate rezistă. Acum el conștientizează cumva că și el și învinuitul (nu era condamnat încă) asupra căruia spune că are putere de viață și de moarte (deși o spune de parcă încearcă să se convingă pe sine însuși că încă mai are o fărâmă de autoritate, că nu e condus de diverșii lui „idoli”) depind de decizia pe care o va lua. Și în extrem de concisă discuție pe care o are ceva îl face să își pună o întrebare care pare în totală disonanță cu însăși viață lui de până atunci – ce e adevărul?

În personalitatea lineară a lui Pilat, întrebarea aceasta marchează un hyatus. Dacă Pilat a avut un moment în care și-a depășit condiția, acesta a fost, după părerea mea: momentul în care se întreabă ce este adevărul. Funcționarul roman care visa doar ca Paștele evreiesc să treacă în liniște și să nu trebuiască să înece în sânge vreo revoltă a zeloților, măruntul cavaler ajuns să reprezinte autoritatea Romană în Iudeea, un om fără vreo preocupare filosofică sau spirituală, nu îl întreabă pe Iisus nici „ce dovezi ai, astfel încât să te cred?”, nici nu continuă să își etaleze autoritatea, așa cum făcuse la începutul discuției. Un om al lui hic et nunc, al lui carpe diem se oprește o clipă și se întreabă „Ce este adevărul?”. E poate una din cele mai profunde întrebări filosofice.

De ce iese Pilat din Praetorium? Mulți spun – pentru că superficial fiind, îi adresează o întrebare lui Iisus, în care intuiește o natură particulară, însă nu are curajul de a asculta răspunsul. Aș tinde să fiu în dezacord. De ce nu ne gândim că Pilat iese tocmai pentru că întrebarea nu îi era adresată lui Iisus, ci lui însuși? Simte că și-a părăsit zona de confort și se sperie, așa că ieșind din Praetorium, el vrea să evadeze din acea buclă temporală și spațială unde simte că e atras, dar în care în sufletul și mintea lui încolțește îndoiala. Iese din locul în care dacă ar mai fi rămas, ar fi fost confruntat nu atât cu un răspuns de la Iisus, ci cu profunzimea sinelui său.

Problema lui Pillat și a fiecăruia din noi, până la urma nu e atât „ce e adevarul?, cât „oare chiar vreau să știu ceva ce e posibil sa nu îmi placă, să îmi răstorne tot soclul de valori și credințe de până acum? ”

Poate din acest motiv empatizez cu Pillat. El nu e nici un erou, nici un călău, nici un pion al planului divin. Pilat suntem fiecare dintre noi. Pillat e Omul confruntat cu Întrebarea. Omul confruntat cu Îndoiala. Pilat îș arată mulțimii pe Iisus spunând: „Ecce homo!”. Dar o voce interioară pare să îi spună lui : „Ecce veritas!” Pilat suntem noi și 2000 de ani după, fiecare avem Praetoriumul nostru și declicul care ne face să ne întrebăm: Ce este adevărul? Important este ce facem după. Rămânem în Praetorium, să ne ascultăm vocea interioară sau ieșim în mulțimea gălăgioasă care ne acaparează. _Citeste restul articolului si comenteaza pe Contributors.ro

ARHIVĂ COMENTARII
INTERVIURILE HotNews.ro