Până la adaptarea la tranziția energetică, industria trebuie să supraviețuiască
Se vorbește mult astăzi despre tranziția energetică, fiind aproape un subiect banal, la ordinea zilei. La nivel individual, astăzi, este puțin probabil ca cineva să spună că nu dorește această tranziție, sau că tranziția energetică îl afectează negativ în vreun fel. Cu toții ne dorim, pentru noi și pentru familiile noastre, un mediu cât mai puțin poluat, un consum de resurse energetice cât mai redus, care să aibă un impact cât mai redus asupra mediului înconjurător.
În orice caz, este limpede că și autoritățile încurajează această tranziție prin numeroase măsuri, amintind aici ajutorul de stat privind certificatele verzi (ajutor plătit de consumatori), la programele de sprijin pentru prosumatori, la OUG nr. 108/2022 privind decarbonizarea sectorului energetic.
Nu spunem că astfel de măsuri sunt bune sau rele. De altfel, nici nu se poate vorbi doar în termeni extremi cu privire la astfel de probleme. Ceea ce vrem să semnalăm, însă, este nevoia imperativă de evalua astfel de măsuri, individual sau în ansamblul lor, prin raportare și la efectele pe care acestea le produc asupra industriei grele, energofage, din țara noastră.
Nu este un secret faptul că industria grea s-a confruntat și continuă să se confrunte cu multiple provocări în vremurile actuale, iar o realitate incomodă este aceea că tranziția energetică a scos din joc numeroase entități din industria grea, atât în Europa, cât și în România. În acest context, mesajul pe care vrem să îl transmitem, în care credem și pe care, de fapt, îl transmitem deja de ani de zile, atât prin luări de poziție, cât și prin activitățile specifice profesiei de avocat, asistența și reprezentarea juridică, este că trebuie să avem grijă de puțina industrie pe care o avem – sau pe care o mai avem.
Situația actuală ar putea reprezenta o oportunitate, tranziția energetică nefiind, în mod evident, cum spuneam mai devreme, ceva rău în sine, dimpotrivă. Regândirea fluxurilor de producție, investițiile în modernizarea echipamentelor și pentru scăderea consumului de energie, generarea de electricitate pe cont propriu – toate aceste ar putea fi premise pentru eficientizarea activității –, iar întreprinderile ar trebuie încurajate sau măcar să aibă premisele de a le desfășura voluntar.
Însă, dacă vom lăsa pe umerii industriei grele întreaga povară a acestei tranziții energetice, peste care se suprapune, în prezent, situația extrem de volatilă a prețurilor energiei electrice, aceste oportunități de eficientizare s-ar putea transforma extrem de rapid către declin.
De exemplu, încă de acum aproape zece ani, am arătat că nu este sustenabil să punem, spre exemplu, povara certificatelor verzi pe umerii industriei grele. Un eventual colaps ulterior al acestui sistem ar însemna că industria grea a plătit pentru subvenționarea producătorilor de energie din resurse regenerabile, iar aceștia nu vor mai avea cui să vândă acea energie electrică (dată fiind ponderea extrem de importantă pe care industria grea o are în consumul național de energie electrică). Ce se va întâmpla cu acea energie electrică? Probabil se va exporta. S-ar ajunge deci în situația în care industria grea a plătit certificate verzi, iar energia electrică produsă ca urmare a acestei finanțări să fie exportată.
Pentru acest motiv, a fost imperios necesară implementarea schemei de ajutor de stat privind exceptarea industriei grele de la o parte din obligațiile privitoare la plata certificatelor verzi. Încă de la acel moment, noi am fost alături de reprezentanții industriei grele: amintim doar suita de litigii purtate împotriva autorității de reglementare, în contextul implementării ajutorului de stat în primul an, când ANRE s-a „răzgândit” în timpul jocului, reducând practic la jumătate efectele ajutorului, cu consecințe extrem de severe pentru beneficiari.
Această serie de litigii a arătat, încă o dată, că predictibilitatea este pentru esențială industria grea: atât din punct de vedere normativ, al reglementărilor, cât și al costurilor cu energia. Din ambele perspective prezintă interes, încă din urmă cu peste un an, prevederile OUG nr. 27/2022 și măsurile având ca obiect plafonarea prețului energiei electrice și gazelor naturale, măsuri care au fost modificate în nenumărate ori până în prezent, într-o manieră care înlătură pur și simplu orice premisă de predictibilitate.
Amintim doar că, în intervalul 1.9.2022 – 11.11.2022, într-o altă ordonanță de urgență (OUG nr. 119/2022) a existat un articol (VII.), potrivit căruia marii consumatori au căpătat speranța că vor putea încheia contracte bilaterale negociate direct cu producătorii, un mijloc esențial de securizare a necesarului de energie electrică și, implicit, a activității propriu-zise. Două luni a rezistat acea prevedere care, oricum, era incompletă – spre exemplu, industria cimentului nu a putut beneficia de ea.
Mai recent, avem mecanismul de achiziție centralizată, care s-a dorit a fi o modalitate de asigurare a energiei electrice la prețul de 450 lei/MWh, astfel încât să se reducă dependența față de prețurile uriașe din piața spot (PZU). Totuși, mecanismul a fost deschis doar către entitățile cu licență de furnizare (deci nu către industrie, care trebuie să suporte, în prezent, un preț plafonat la nivel de consumator de 1300 lei/MWh, deci de trei ori mai mare).
Cu toate acestea, este discutabil în ce măsură introducerea plafonului de 1300 lei/MWh reprezintă un beneficiu real pentru acești consumatori, dată fiind, pe de-o parte, valoarea sa deosebit de ridicată, iar pe de altă parte scăderea semnificativă a prețului energiei electrice pe PZU, practic singura piață pe care se poate tranzacționa energie electrică la acest moment unde, de exemplu, în prezent, se înregistrează prețuri semnificativ sub 1000 lei/MWh.
În mod previzibil, ca o consecință a celor expuse mai sus, cantitatea de energie electrică disponibilă pentru vânzare în anul 2023 nu a fost suficientă pentru a acoperi întregul consum prognozat, astfel încât furnizorii au trebuit să se mulțumească cu cantitatea alocată proporțional de OPCOM. Dacă raportăm cantitățile alocate furnizorilor la totalul prognozelor validate, adică la necesarul de consum pentru anul 2023, procentul devine aproape nesemnificativ, puțin peste 12%.
În concluzie, este iluzorie o soluție general valabilă, care să rezolve complet nevoile tuturor părților implicate în lanțul de furnizare a energiei electrice. Este în afara discuției faptul că bugetul de stat nu poate suporta plafonarea prețului pentru toți consumatorii de energie electrică din România, indiferent de consumul acestora, iar cele arătate mai sus nu fac decât să confirme concluzia la care au ajuns specialiștii din piața energiei electrice: schema de plafonare instituită prin OUG nr. 27/2022 este prea generoasă pentru consumator, însă prea oneroasă pentru furnizor.
În încheiere, tranziția energetică este o realitate și o necesitate. Dar, cel puțin în aceeași măsură, în epoca noastră, industria grea este și ea o necesitate. Faptul că o avem deja, deci că este o realitate, reprezintă un imens avantaj. Pentru a profita de acel avantaj trebuie, în primul rând, să o păstrăm, să o conservăm, dar și să o dezvoltăm.
Un articol semnat de Mihai Stănescu, Managing Associate – mstanescu@stoica-asociatii.ro – STOICA & Asociații