Poate fi aparata credibil Europa Centrala fara baze permanente NATO in regiune? Cat de real este pericolul unui atac al Rusiei?

Voi încerca, la finalul acestei succinte analize, să ofer răspunsuri punctuale ambelor întrebări din titlu. Până atunci, propun o trecere în revistă a principalelor puncte de vedere, abordări şi evaluări ale situaţiei strategice, politico-militare şi economice apărute în regiunea cuprinsă între Germania şi Federaţia Rusă, ca urmare a ofensivei şi presiunilor regimului Putin asupra statelor din fosta sferă de influenţă sovietică.

„Blocul socialist” de până în 1989 (fosta „Europă de Est”) cuprinde acum două subregiuni distincte, nu atât geografic cât ca apartenenţă structurală sau, dacă acceptaţi, din perspectivă geopolitică: Europa Centrală (ţările devenite membre ale Uniunii Europene şi NATO între 1999 şi 2013, de la Cehia, Polonia şi Ungaria până la Croaţia) şi „zona tampon” Europa de Est (cele şase republici fost sovietice ale Parteneriatului Estic al Uniunii Europene, de la Belarus până la Azerbaijan, din care Ucraina, Republica Moldova şi Georgia speră, cu mai mult sau mai puţine şanse, să adere în viitor la Uniunea Europeană şi/sau la Alianţa Nord-Atlantică).

În principiu, acest articol se referă doar la securizarea de facto a Europei Centrale, deci la statele postcomuniste devenite membre ale ordinii occidentale, care beneficiază teoretic de garanţiile articolului 5 din Tratatul Alianţei[1], cu alte cuvinte la solidaritatea militară a tuturor membrilor NATO, în special la cea a Statelor Unite.

Despre situaţia tensionată din Europa de Est, aşa cum este definită mai sus, am mai scris numeroase articole şi voi mai scrie, cu alte ocazii. Acum vom încerca şi să vedem dacă această clasificare, aproape didactică, Europa Centrală/Europa de Est este cu adevărat funcţională, sau dacă nu cumva ameninţările generate de Rusia traversează ca o lamă de cuţit fierbinte prin unt Europa de Est şi ajung până în Europa numită astăzi „Centrală”, datorită unor interferenţe şi conexiuni istorice, culturale, etnice, geo-strategice, economice (de exemplu, relaţiile speciale Polonia-Ucraina sau România-Republica Moldova, minorităţile ruse puternice din statele baltice, temerile Letoniei, Estoniei şi Lituaniei faţă de agresivitatea crescândă a Rusiei, dependenţa de gazul rusesc a unor state din Europa Centrală, derapajul anti-liberal şi pro-rus al guvernului Orbán de la Budapesta, ezitările Bulgariei, exclava rusă Kaliningrad infiltrată ca un ghimpe între statele NATO Polonia şi Lituania, distanţa relativ mică pe Marea Neagră între baza americană de la Mihail Kogălniceanu, portul Constanţa şi flota militară rusă de la Sevastopol, apropierea posibilului zăcământ de hidrocarburi al României din platoul câştigat în Marea Neagră de Crimeea anexată etc.) care fac ca distincţia teoretică de mai sus să funcţioneze mai degrabă pe hârtie decât în realitate.

Pe măsură ce criza de securitate din vecinătatea estică a Uniunii Europene şi NATO avansează iar războiul din estul Ucrainei, alimentat de ambiţiile „post-imperiale” ale Moscovei este departe de a se încheia, discuţiile privind apărarea credibilă inclusiv a Europei Centrale prind şi ele contur. Nu mai e niciun secret că tema centrală a Summitului NATO din 4-5 septembrie, din Ţara Galilor, va fi legată de consolidarea flancului estic al Alianţei, de evaluarea capacităţii militare a aliaţilor de a răspunde prompt şi eficace unui eventual atac asupra unui stat membru de la frontiera răsăriteană a blocului politico-militar şi, în fine, de dilema înfiinţării sau nu a 1-2 baze militare permanente în regiune[2].

În jurul acestui set de întrebări se profilează deja două mari opţiuni politice, cel puţin diferite dacă nu de-a dreptul divergente, despre care am mai scris recent[3]: cea americano-britanică, susţinută de majoritatea statelor din Europa Centrală, favorabilă ideii unei prezenţe militare a NATO în regiune, şi cea germană (probabil susţinută şi de Franţa sau alte state vest-europene), reticentă la ideea desfăşurării de baze şi trupe permanente la frontiera estică a Alianţei. Zilele trecute, de exemplu, cancelarul Merkel a reiterat opoziţia Germaniei la perspectiva înfiinţării unei baze militare NATO în Polonia, dar a acceptat ca legitimă dorinţa balticilor de a se găsi o formulă credibilă pentru contracararea în timp real a unei eventuale agresiuni în zonă. Cum altfel decât prin baze militare permanente locale? Cu un răspuns militar pornit tocmai din Olanda, Germania sau Italia?

Reticenţa germană pare să se întemeieze pe promisiunea Occidentului din 1997, făcută Rusiei înainte de prima extindere spre Est a NATO, cunoscută şi sub denumirea de „cei 3 Nu”. Spun „pare”, pentru că în realitate aceast acord se referea la contextul în care preşedintele american Bill Clinton afirma atunci că „NATO has no intention, no plan and no reason”[4] pentru amplasarea de armament nuclear şi trupe combatante în noile state membre, şi invita Moscova ca partener în Consiliul NATO-Rusia (structură de cooperare suspendată în primăvara lui 2014), condiţia fiind de bună seamă un comportament paşnic al Federaţiei Ruse, în acord cu normele dreptului internaţional şi cu respectarea suveranităţii statelor din regiune.

În subsidiar, Germania şi Franţa nu doresc să pună în pericol creşterea economică fragilă a Uniunii Europene (oricum economia germană s-a contractat în trimestrul al doilea cu 0,2%, pentru prima dată după mulţi ani de creştere consistentă), prin deteriorarea relaţiei politice şi comerciale cu Rusia, care ar putea duce la scumpirea gazului în Europa (deci la scăderea competitivităţii companiilor, produselor şi serviciilor din Uniune), sistarea exporturilor germane în Rusia (inclusiv, ideea de ultimă oră a lui Putin, cel de automobile de fabricaţie UE), plata unor compensaţii tot mai mari pentru producătorii agricoli europeni care nu mai pot exporta pe piaţa rusească datorită sancţiunilor etc.

Poziţiile aliaţilor se radicalizează şi se distanţează înaintea Summitului NATO de la Newport, de peste două săptămâni. Dacă preşedintele Hollande cere insistent Ucrainei să dea dovadă de discernământ şi responsabilitate în combaterea separatiştilor de la Doneţk (adică armata guvernamentală să-şi apere suveranitatea teritorială mai cu grijă faţă de militanţii ruşi criminali înarmaţi de Moscova, să nu-i rănească) iar cancelarul Merkel exclude deschiderea unei baze militare NATO în Polonia, pentru a apăra astfel onoarea cuvântului Occidentului în faţa onorabilei Rusii a lui Putin, nu la fel văd lucrurile americanii, britanicii şi ţările din regiune care se simt ameninţate.

Generalul american Philip Breedlove, comandantul trupelor NATO din Europa, afirmă tăios şi exploziv că „trebuie să fim pregătiţi” pentru repetarea scenariului apariţiei „omuleţilor verzi” inflitraţi într-o ţară NATO[5]. La înălţimea funcţiei sale, putem presupune că o astfel de declaraţie, făcută unei prestigioase publicaţii germane pe 17 august a.c., nu este întâmplătoare sau hazardată, ci are suportul politic discret de la Washington.

Este tot mai limpede că Statele Unite, alături de Marea Britanie (David Cameron declara pe 1 august a.c. că NATO are nevoie de o restructurare pentru a face faţă ameninţărilor din Estul Europei[6], mai exact de trupe combatante pe flancul estic), se pregătesc să ceară explicit aprobarea membrilor NATO pentru creşterea capacităţilor militare defensive de la frontiera răsăriteană a Occidentului extins. La rândul său, preşedintele estonian Toomas Hendrik Ilves declara că „Rusia nu poate fi un partener”[7] al lumii occidentale, atâta timp cât nu respectă regulile jocului, şi afirma că naţiunile baltice se simt ameninţate de Rusia revizionistă a lui Putin.

Acestea sunt, în linii mari, poziţiile care s-au detaşat. Ar mai fi ceva „pitoresc” de amintit. Activul şi ambiţiosul ministru polonez de externe, Radek Sikorski, a fost recent compromis intern şi internaţional de interceptarea accidentală (?) a unei discuţii informale, în care afirma licenţios că relaţiile de servitute ale Poloniei cu Statele Unite sunt „lipsite de valoare” iar garanţiile de securitate americane neviabile, că e ca şi cum Polonia ar fi angajată într-o relaţie de sex oral cu America, respectiv că Marea Britanie gestionează dezastruos relaţiile externe ale Uniunii Europene (aluzie la prestaţia baronesei Ashton ca Înalt Reprezentant), ceea ce l-a scos pe tenacele politician polonez din cărţile pentru obţinerea postului de „ministru de externe” al Uniunii Europene. Al nostru, în schimb, alintat în cercurile de cunoscători cu apelativul „Gâgă de la Externe”, tace precaut şi înţelept, pe teme poate prea mari pentru proaspătul conferenţiar de la Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir[8], dar numeşte disciplinat clientela reşapată de la PSD în funcţii diplomatice înalte. Ce să zicem?, mai bine aşa (dacă altceva nu poate), decât să gândească cu voce tare şi să mai fie şi trădat de servicii, ca promiţătorul star politic polonez Radoslav Sikorski.

Să concluzionăm. Poate fi apărată Europa Centrală cu cei 600 de militari americani dislocaţi temporar în Estul Europei şi cu cele şase avioane (CF-18 Hornet) canadiene[9], trimise pentru câteva luni la baza de la Câmpia Turzii? Categoric nu. Noii membri NATO sunt vulnerabili militar în faţa unei eventuale agresiuni dinspre Est iar bazele „istorice” ale Alianţei, cele din Germania, Italia şi Olanda sunt mult prea departe de zona de interes actuală pentru a servi rapid unei misiuni de respingere. Rusia, fireşte, ştie acest lucru. În plus, poate o singură bază permanentă, localizată să zicem în Polonia, să acopere o regiune care se întinde de la Marea Baltică la Marea Neagră? Categoric nu. O logică simplă îţi spune că ar trebui cel puţin două baze mari, una care să privească spre nord (Polonia) şi alta spre sud, de exemplu în România, facilităţile din Turcia nefiind utilizabile în contextul politic actual.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro