Politichia ministrului Culturii și expertiza academicienilor (II)

De ce e nevoie de expertiza Academiei Române pentru tutelarea, conceperea strategiei culturii naționale, a politicilor publice în materie de Cultură? De ce a fost parafată nașterea încă unei „comiții”, Senatul Culturii, care, împreună cu reprezentanții uniunilor de creatori, va realiza operațiunea? De ce ministrul Culturii are încredere, consideră neapărat necesară, în 2018, această „pălărie” academică sau/și partneriatul cu o organizație precum CNMR (Coaliția Națională pentru Modernizarea României), de pe al cărei site e imposibil de aflat cine sunt experții care lucrează la modernizarea țării (https://cnmr.ro) și cum funcționează, de fapt, această structură? Dar, despre care ministrul Culturii are o părere super.

Revin, deci.

Unele reacții, puține, de altfel, indică, de fapt, că tot ministerul va fi acela care se va ocupa de problemă. S-a mai întâmplat. Nu pare că progresul în ce privește funcționarea artelor vii, de pildă, ale spectacolului, în special, ar fi remarcabil. Nu pare că politicile culturale românești în domeniul cărții, bibliotecilor să fi determinat schimbări importante de statut privind funcționarea lor. Nu pare că modul finanțării activităților culturale să fie scutit de injoncțiuni traumatice ale mecanismului politic. Ce nu e în regulă, de fapt, cu politicile culturale românești?

Vorbesc acum de o boală pare-se incurabilă, numită patriotism de contact, care afectează dinamica culturală ministerială. Noi facem din Cultură scutul identității naționale, al patriotismului, nu odată de paradă, prin care credem că „impunem” ceva în piața globală a culturii numai pentru că „suntem români”. Cultura română trebuie să fie „națională”. Adică? Să ne uităm la ce susține opul Academiei Române (Sinteza, p.146) privind dezvoltarea durabilă a României. Obiectivul strategic al înaltului for privește „schimbarea de viziune politică și anume abordarea politicii statutului mic și adoptarea politicii europene a statului important, partener al economiei”. Iar, în mod specific pentru Cultură (p.391), e vorba de…”rolul vital al Guvernului de a apăra interesele culturale ale României în relația sa cu celelalte state europene.” Dacă prima viziune are ceva constructiv, care presupune, de fapt (utopic?), schimbarea ADN-ului românesc, și înseamnă avans, afirmare, a doua viziune e retractilă, de baricadare, de apărare, în relație cu partenerii europeni! Cum aperi interesele culturale? Păi, mai întâi identificândcine, ce le pune în pericol. Le pun în pericol, logic, „celelalte state europene”, din moment ce Guvernul e declarat gardianul templului iar rolul său este defensiv în relație cu celelalte state europene. Ceva nu e în regulă aici, și nu de ieri de azi.

Înțelegem, poate, de ce politichia ministrului Culturii cere „pălăria” academică: e un patriotism de contact, prin contaminare cu expertiza forului academic, în vederea creării unor „anticorpi” necesari pentru apărarea culturii naționale în fața… europenilor? Așa rezultă. Ministerul nu mai atrage, nu mai coagulează nuclee de experți, de specialiști în problemele Culturii românești, ci „delegă” sarcina forului științific suprem. La noi, numirea unui grup de analiză, a unei comisii de expertiză, a unei structuri independente, dar competente e, mai întotdeauna, discreditabilă, suspectă de politici sau politichie. Ideea că Guvernul român ar putea încredința sarcina elaborării unui document programatic privind Strategia și Politicile culturale românești unui grup independent, angajat pe o durată determinată, remunerat prin contract pentru această sarcină, nu rimează cu centralismul etatist excesiv care poluează azi structurile statului român.

S-a văzut ce s-a întâmplat și ce se întâmplă și cu sectorul celălalt, la fel de important, al Educației. Când, cu un mare consum politic, a fost creat un document care reflectă, chiar dacă cu imperfecțiuni, oviziune, o dorință de modernizare a întregii arhitecturi a Educației românești, Legea Educației naționale, ofensivacontra ei a fost, și încă, teribilă. Nu a fost ofensivaapărării a ceva, ci acontra ceva. Cum se întâmplă, când astfel de procese nu produc un vector clar al evoluției, Legea a fost mutilată, ciuntită, suspusă chirurgiei plastice de partid. Rezistența la modernizare, ca de nu știu câte ori în istoria noastră, a fost prioritară. O explicație simplă e și aceea căuriașul deficit de comunicare publică, inabilitățile, lipsa de competențe în a producediscursuri publice care să susțină ideile majore ale politicilor publice, ale strategiilor de dezvoltare, sunt cancerigene și anemiază corpul ideilor noi. Ce rămâne seamănă cu un …divorț nereușit. Nu ne separăm, nu ne distanțăm ca oamenii, ci ca dușmani. Cum se știe, adesea, suferă „copiii”, adică chiar marile idei care ar putea face ca România să fie un „stat important”.

Cine citește părțile privind Cultura din volumul Sinteza (Editura Academiei, 2017, p.404) al Strategiei durabile…, lucrare realizată de Academia Română, observă că ceea ce se numește „ținte” pe 3, pe 10, pe 20 de ani, pentru domeniile Arte, Arhitectură și Audiovizual, nu sunt, de fapt, decât liste de activități și acțiuni ale membrilor institutelor de cercetare ale Academiei. Ele sunt reluate, de multe ori identic, de la o perioadă la alta, căci e vorba de proiecte de cercetare în mare majoritate. Nicio colaborare, interdisciplinaritate, deschidere față de „dialogul cultural”. Dau ca exemplu „țintele” pe 20 de ani unde, se vede, cu o singură excepție, toate sunt repetate, din neatenția redactorilor/tehnoredactorilor, în chiar același document:

„ŢINTE PE TERMEN LUNG (20 ANI) (p.404)

Repertorierea programului iconografic medieval, laic și ecleziastic, din

Moldova, Muntenia și Transilvania;

Digitizarea rezultatelor cercetărilor referitoare la repertorierea programului

iconografic medieval din Moldova, Muntenia și Transilvania;

Clasificarea genurilor cinematografice din cadrul producției cinematografice

românești (de la începutul secolului XX până în 2030);

Elaborarea unei Istorii a teatrului românesc;

Realizarea unei baze de date electronice referitoare la pictorii și sculptorii

români (din prima jumătate a secolului al XIX-lea până în 2030);

Realizarea unui Dicționar al fotografilor din România (de la jumătatea

secolului al XIX-lea până în 1948);

Istoria unui institut de cercetări al Academiei Române: Institutul de Istoria

Artei, vol. II (1970–1989); vol. III (1990–2010) vol. IV (2011–2021);

Repertorierea programului iconografic medieval, laic şi ecleziastic din

Moldova, Muntenia şi Transilvania;

Digitalizarea rezultatelor cercetărilor referitoare la repertorierea programului

iconografic medieval din Moldova, Muntenia şi Transilvania;

Elaborarea unei istorii a teatrului românesc;

Clasificarea genurilor cinematografice din cadrul producţiei româneşti de film

(de la începutul secolului XX până în 2030);

Realizarea unui Dicţionar al fotografilor din România (de la jumătatea sec.

XIX până la 1948);

Realizarea unei baze de date electronice referitoare la pictorii şi sculptorii

români (din prima jumătate a secolului al XIX-lea până în anul 2030).”

După cum vedeți, e aceeași listă copy-pastată încă odată!

Asta nu e nimic, însă. Cum arată orizontul de timp 2038 pentru Cultură, în viziunea experților academici (p.408):

” (III) Pentru orizontul de timp 2038

Într-un scenariu realist, considerând dinamica de până acum, stadiul vizat în 2038 ar corespunde celui preconizat pentru 2028 în scenariul optimist:

Realizarea integrală a propunerilor privitoare la: (1) Conservarea și dezvoltarea patrimoniului cultural național.

Realizarea parțială a propunerilor referitoare la (2) Creșterea vizibilității

internaționale a patrimoniului cultural național. Astfel, în 2038 vor exista baze de

date electronice funcționale și actualizate periodic pentru toate domeniile din

cadrul proiectului.

Realizarea parțială a propunerilor referitoare la (3) Intensificarea participării

culturii naționale la dialogul intercultural european. Se va dispune de traduceri în

limbi de circulație a unor opere reprezentative românești, editate la un înalt

nivel de exigență științifică, un corp de traducători specializați pentru fiecare

domeniu umanist, capabil de a transpune texte cu un grad înalt de dificultate.

Întârzierea cu zece ani față de scenariul optimist ar conduce, totuși, la stadiu

acceptabil de dezvoltare a culturii naționale.”

Iar Concluzia:

” În cazul derulării scenariului realist, anul 2038 nu va marca recuperarea

întârzierii României față de nivelul atins de țările dezvoltate în domeniul

culturii naționale, ci doar accentuarea puternică a tendinței de reducere a

acestui decalaj.”

Dacă dumneavoastră înțelegeți ceva, vă felicit! Că sună a limbă de lemn, specifică documentelor de politică culturală a partidului comunist, e un lucru, că nu înțelegi cum e posibil săreduci decalajaele în materie de Cultură, asta e mai grav. Cei care au scris acest document au avut oviziune mecanic-inginerească asupra Culturii. Atâtea lucrări traduse, atâtea digitalizări, atâtea repertorieri etc. Dar cum să reduci decalajul față de Anglia, Franța, Germania, Italia când digitalizarea înseamnă, încă, la noi, hârtia, dosarul, biblioraftul, accesul dificil la resursa culturală etc? Făcute din birou, aceste proiecții au ceva din magazinele sătești unde, prăfuite, stau pe aceleași rafturi aceleași produse. Noi încă nu apărăm site-urile arheologice de degradarea continuă, ce să mai spun despre Sarmizegetusa, sfânta sfintelor dacismului și originii noastre, care, pe altarul Culturii naționale, e un…orizont de timp istoric abandonat. Dar …facem strategii și liste. Și…

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro