Populatia Uniunii Europene si migratia

Imigrația a devenit în ultimele decenii componentă majoră a dezvoltării și menținerii creșterii economice la valori ridicate în țările dezvoltate din Uniunea Europeană. Migrațianetă însumată din Franța, Germania, Italia și Regatul Unit în perioada 1990-2014 a atins 15 milioane de persoane. Fiind vorba de migrație netă, însemnând diferența dintre imigrație și emigrație, se poate ușor deduce un nivel al imigrației considerabil mai mare decât migrația netă, în cele patru țări existând, în aceeași perioadă, o emigrație importantă. Creșterea naturală a fost de numai 5 milioane persoane. Dacă am adăuga datele pentru Spania, țară cu expansiune economică remarcabilă înaintea crizei economice și financiare și o imigrație masivă, migrația netă ajunge la 21 de milioane iar creșterea naturală la doar 6 milioane. Este de așteptat ca marea criză a migrației din anul 2015, cu efecte încă puțin cunoscute pe plan economic, social și cultural, să duca la instalarea unei perioade de expectativă și reconsiderări asupra imigrației (dimensiune și origine) dar și la revederea politicilor de ocupare a forței de muncă. Datele din ultimele decenii asupra spectaculoasei creșteri a economiilor țărilor europene dezvoltate și dimensiunea acestora în raport cu forța de muncă națională și starea demografică a țării, sunt argumente pentru caracterul indispensabil al imigrației și în viitor. O privire asupra perspectivelor declinului populației în țara noastră, într-un context demografic european complex și în deteriorare, completează articolul.

I. Demografia țărilor din Uniunea Europeană în ultimii ani

Europa s-a aflat în anul 2015 sub un veritabil asediu al sutelor de mii de migranți din Asia și Africa, obligați să-și părăsească pământul natal (țările de origine) din cauza războiului, a terorii și fărădelegii, a dictaturii, sărăciei și foamei. Fenomenul a avut și are încă dimensiuni nemaiîntâlnite după imensele valuri de refugiați provocate de al Doilea Război Mondial iar prin rapiditate și forță, geografie a originii și destinației, mecanisme de declanșare și reguli de desfășurare, dar și prin majore diferențe culturale între migranți și populațiile europene care i-au primit, conturează un fenomen unic. Nu se pot evalua acum consecințele și implicațiile politice, economice și sociale pentru țările europene de primire a migranților (indiferent cum i-am numi – refugiați, solicitanți de azil, migranți cu motivație economică), operațiunile de găzduire și asigurare de asistență și servicii minimale, de înregistrare și clasare provizorie desfășurându-se încă în țările cu numărul cel mai mare de migranți. Nu se pot evalua acum nici consecințele politice asupra viitorului Uniunii Europene, fisurile mai vechi și întărite în contextul valurilor de migranți favorizând referiri la sensibila problemă a revederii unor prevederi din tratate ale Uniunii. Nu la implicații politice și economice se referă acest articol. M-am întrebat în ce măsură și în ce fel o migrație estimată la mai mult de un milion de persoane într-un singur an își poate pune amprenta pe situația demografică a țărilor de destinație și influența evoluții ulterioare. Cunoscând evoluțiile trecute și actuala demografie a acestor țări și conturând previzibile perspective rezultate din impactul masivei migrații, peisajul demografic al țărilor europene își accelerează schimbările, rolul migrației rămânând major și chiar în ascensiune în dinamica populației țărilor dezvoltate. Plasarea evoluțiilor naționale într-un astfel de context îi conferă o viziune comparativă mai relevantă, inclusiv în dimensiune prospectivă.

Extinderea Uniunii Europene în anii 2004 și 2007 a schimbat peisajul demografic al Uniunii. În 8 din cele 10 țări ex-comuniste devenite State Membre populațiile naționale erau în declin. Republica Cehă și Slovenia aveau creșteri neînsemnate, în timp ce în Malta și, mai ales, în Cipru populațiile (mici ca mărime) erau în creștere. Cu o populație în declin s-a alăturat Uniunii, în anul 2013, Croația. De reținut că la data extinderii din anul 2004 toate populațiile din UE-15 erau în ascensiune numerică.

Criza economică și financiară și-a pus cu brutalitate amprenta pe evoluțiile economice și sociale din țările UE iar aceste evoluții au marcat starea demografică, accentuând deteriorarea tabloului general. În figura 1 se poate vedea dinamica generală a populațiilor din țările UE-28 în anul 2014 iar în tabelul 1 această dinamică – creștere sau scădere a populației, este detaliată la nivelul contribuției avute de cele două componente – cea naturală și migrația netă. În 12 State Membre populația a fost în scădere, la cele 8 țări ex-comuniste având populații în declin încă de la data intrării în Uniune alăturându-se, după anul 2010, Cipru, Grecia, Portugalia și Spania. Șomajul, măsurile de austeritate și incertitudinea au provocat o ascensiune a emigrației iar migrația netă negativă rezultată s-a alăturat scăderii naturale, amplificând dimensiunea declinului, în Grecia și Portugalia, ori depășind nivelul creșterii naturale și ducând la declin, în Cipru și Spania. Declin al populației prin contribuția ambelor componente – scădere naturală și migrație negativă, s-a înregistrat în anul 2014 în 9 State Membre, cele din figura 2. Predomină net scăderea naturală doar în Bulgaria, România și Estonia. Intrarea Greciei și Portugaliei în fază de migrație negativă și scădere naturală a survenit în ani recenți, pe fondul crizei economice și financiare. În tabelul 1 România se află în grupa țărilor cu scădere a populației în anul 2014 atât prin componenta naturală cât și prin migrație externă negativă.

Populația a crescut numeric în anul 2014 în 16 țări ale Uniunii: în 12 prin contribuția ambelor componente, în două prin creștere naturală superioară migrației nete negative – Irlanda și Slovenia și tot în două prin migrație netă pozitivă superioară scăderii naturale – Germania și Italia. În aceste din urmă două țări scăderea naturală este instalată de mai multă vreme. În categoria privilegiată a țărilor având și creștere naturală și migrație netă pozitivă (figura 3) se detașează Slovacia, Franța, Olanda și Regatul Unit cu echilibru între cele două componente. Privind proporția redusă a creșterii naturale în cele mai multe dintre cele 12 țări având o sursă dublă de alimentare a creșterii populației și neuitând contextul european al migrației și sensibilitatea natalității la fenomene sociale imprevizibile in dezvoltări, o ascensiune și consolidare a contribuției celei dintâi componente este previzibilă.

Populația Uniunii Europene a ajuns la 508 milioane locuitori la începutul anului 2015. Creșterea din anul 2014 a fost de numai 1,3 milioane și a provenit în proporție de aproape 90% din migrație, creșterea naturală fiind de numai 161 de mii. Atât mărimea creșterii cât și raportul dintre cele două componente relevă o realitate complexă pentru populația Uniunii și o privire asupra evoluțiilor naționale din care rezultă cele două caracteristici duce la constatări subestimate ca dimensiune și consecințe iar plasarea lor în actualul context politic european îi amplifică complexitatea.

Creșterea naturală a populației UE-28 în anul 2014 de 161 mii persoane este nu doar neînsemnată ca nivel pentru o populație de 508 milioane locuitori dar ea provine numai din contribuția cumulată a Franței și Regatului Unit – 471 de mii, în celelalte 26 de State Membre scăderea naturală apropiindu-se de 310 mii persoane (tabelul 2).

Tabelul 2. Creșterea populației în UE-28 în anul 2014, contribuția Franței și a Regatului Unit și a celorlalte 26 de țări.

Aportul mișcării naturale și al migrației – în mii persoane

O potențială deteriorare a creșterii naturale în cele două țări ar împinge populația Uniunii, pentru întâia oară în istoria ei, în delicata situație de declin natural. Iar dacă privim lucrurile prin prisma turbulențelor prin care trece Uniunea Europeană, realitatea este și mai dură: ieșirea Regatului Unit din Uniune ar lăsa cea mai importantă construcție politică și economică a Europei nu numai cu o populație mai mică cu 13% (65 de milioane), ci și o populație în declin natural bine instalat, creșterea din Franța fiind inferioară reculului natural din celelalte 26 de State Membre. Rata fertilității totale în UE-28 este de mai mulți ani în jur de 1,5 copii la o femeie, ultima valoare situată la nivelul de înlocuire în timp a generațiilor -2,1 copii la o femeie – fiind înregistrată în țările UE-28 în Cipru în anul 1994) (Eurostat, 2016a). O revenire a fertilității la nivelul de înlocuire a populației este exclusă, în opinia specialiștilor (United Nations, 2000), ceea ce înseamnă că numai o imigrație superioară emigrației poate compensa declinul natural și asigura o creștere a populației. Dar, pe termen lung, cât de viabilă și realistă poate fi alternativa compensării scăderii naturale prin imigrație masivă?

II. Franța, Germania, Italia, Regatul Unit. Creștere și scădere naturală a populației. Imigrație masivă și indispensabilă

Situația actuală este rezultatul unor evoluții și al unor acumulări etalate pe mai multe decenii și o privire retroactivă asupra dezvoltărilor din țările cu cea mai importantă forță demografică și economică – Germania, Franța, Regatul Unit, Italia și Spania, ne poate oferi repere importante. Evoluția migrației nete și a creșterii/scăderii naturale în aceste țări începând de la mijlocul secolului trecut este o oglindă fidelă a istoriei economice, sociale și politice dar și demografice a fiecăreia dintre ele. În figura 4 se pot vedea evoluțiile celor două componente în perioada 1950-2014, marcate diferențiat în sub-perioadele 1950-1990 și 1990-2014, caracteristicile fiind net distincte.

– Italia și Spania (figurile 4.1. și 4.2.), mai puțin dezvoltate economic la mijlocul secolului trecut, au fost țări de emigrație importantă în anii 1950 și 1960, Germania și Franța fiind destinațiile majore. Creșterea naturală importantă din aceiași ani a compensat emigrația și numărul populației a fost în creștere până la începutul anilor 1970 în Italia și chiar până la începutul anilor 1980 în Spania (în graficul mic încadrat în partea superioară a figurilor este prezentată creșterea sau scăderea anuală a populației, în sute de mii de persoane). Reducerii emigrației după anul 1960 i se asociază instalarea reculului natalității și a creșterii naturale (ceva mai tardivă în Spania), iar cele două populații ajung în fază de creștere neînsemnată la începutul anilor 1990, în context de creștere economică importantă. Este momentul instalării imigrației masive și curbele migrației nete din figuri ilustrează dimensiunea spectaculoasă a ascensiunii din a doua jumătate a anilor 1990 și primul deceniu al anilor 2000, până la declanșarea crizei economice și financiare. O contribuție majoră la această ascensiune rapidă și masivă a migrației nete în cele două țări au avut-o migranții români, datele publicate în timp de institutele naționale de statistică din cele două țări menționând o imigrație de circa un milion în fiecare dintre ele. Rapiditatea instalării și duritatea crizei au “corectat”, într-un anumit fel, neobișnuita explozie a imigrației, îndeosebi în Spania, și reculul a fost pe măsura vitezei și dimensiunii ascensiunii iar recrudescența scăderii naturale a amplificat trendul descendent al numărului populației, datele din ultimii doi ani indicând o creștere cvasi-nulă în Italia și declin în Spania. Felul în care s-a produs dezechilibrul dintre cele două componente în ultimii ani lasă să se întrevadă o continuare a acestuia.

– Franța și Regatul Unit își păstrează o creștere importantă a populației, alimentată atât de creșterea naturală, cât și de migrația netă (figurile 4.3. și 4.4.). Prima componentă are valori apropiate în ultimii ani, în jur de 220 de mii de persoane, contribuția migrației nete fiind mai importantă în Regatul Unit. Dacă urmărim însă evoluția acestei componente în timp, putem observa particularități semnificative: nivel foarte ridicat în anii 1960 (din Africa de nord), predominanța declinului până la mijlocul anilor 1990 și progres moderat în prima jumătate a deceniului trecut , în Franța; nivel surprinzător de scăzut și relativ stabil până în anii 1990 și creștere masivă între anii 1995 și 2008, în Regatul Unit (mult mai importantă decât în Franța). În ambele țări migrația netă este în recul în ultimii ani și amprenta se regăsește în diminuarea creșterii anuale a populației.

– Germania este țara cu cea mai numeroasă populație în Uniunea Europeană și având economia cea mai puternică. De felul în care evoluează economia Germaniei depinde, în bună măsură, starea economiei întregii Uniuni Europene. Iar o economie atât de mare și performantă se bazează și pe o forță de muncă având caracteristici similare. Evoluția migrației și a componentei naturale începând cu mijlocul secolului trecut (figura 4.5.) arată realități demografice în schimbare rapidă și contradictorii. Iată sinuoasele evoluții:

– 1950-1960: creștere naturală importantă, migrație netă redusă și progres anual consistent al populației;

– 1961-1969: aport migratoriu în ascensiune importantă, creștere naturală ridicată în prima parte a perioadei și înscrisă în declin ferm în cea de-a doua parte; creștere importantă a populației;

– 1970-1984: cădere rapidă și de durată în declin natural , trend descendent al migrației nete, instalare a declinului populației;

– 1985-1995: ascensiune masivă a migrației nete, depășind confortabil scăderea naturală și populație în creștere considerabilă; explozia migrației nete în a doua jumătate a anilor 1980 și în prima jumătate a anilor 1990 a avut loc pe fondul schimbărilor politice din Europa centrală și de est de la sfârșitul anilor 1980 și al migrării unor importante comunități germane din țări ex-comuniste spre Germania reunificată;

– 1996-2010: accentuare a scăderii naturale, recul al migrației și revenire la populație în declin;

– 2010-2014: recrudescența migrației , majorarea scăderii naturale și progres modest al populației.

Evoluția atât de complexă a populației Germaniei după mijlocul anilor 1950 provine din marile oscilații ale migrației, pe fondul instalării și constanței scăderii naturale încă de la începutul anilor 1970. Iar marile fluctuații ale migrației își au originea în politicile de imigrare, racordate, esențial, la rațiuni de ordin economic, în schimbările politice survenite în Europa centrală și de est la începutul anilor 1990 și în unele urmări ale celui de Al Doilea Război Mondial. Valul de peste un milion de migranți în anul 2015 este de așteptat să schimbe considerabil caracteristicile creșterii demografice în Germania.

Evoluțiile creșterii naturale și ale migrației după mijlocul secolului trecut în cele cinci țări, având aproape două treimi din populația Uniunii Europene, relevă câteva constatări:

Anii 1950-1990: (i) – migrația a avut un rol minor în evoluția numărului populației până la începutul anilor 1990 în Italia și Spania, contribuția majoră revenind creșterii naturale, ridicată până în anii 1970-1975 și înscrisă apoi în declin; constatarea este valabilă, la modul general, și pentru Regatul Unit; (ii) – în Franța, unei creșteri naturale ridicate i s-a adăugat, în anii 1960 și 1970, o importantă migrație netă pozitivă, consolidând progresul numărului populației; (iii) – în Germania, veritabila cădere a creșterii naturale instalată încă de la mijlocul anilor 1960 a antrenat declinul populației chiar dacă migrația netă a fost, predominant, pozitivă.

După anul 1990: (i) – ceea ce definește cea mai mare parte a anilor 1990 și prima jumătate a deceniului trecut, până la instalarea rigorilor și austerităților crizei economice și financiare, este o spectaculoasă ascensiune a migrației nete pozitive, prin masivă imigrație, și o evoluție similară a numărului populației; creșterea economică susținută avea nevoie de forță de muncă suplimentară în raport cu ceea ce putea oferi piața internă; (ii) – dacă în cazul Italiei și Spaniei, chiar și al Regatului Unit, nevoia de forță de muncă provenea și din contractarea dimensiunii populației în vârstă de muncă prin declinul prealabil al natalității, în Franța dimensiunea populației în vârstă de muncă era susținută de natalitate ridicată dar nevoile expansiunii economice au reclamat mână de lucru suplimentară; (iii) – în Germania, scăderea naturală din anii 1970 și din prima parte a anilor 1980 și migrația netă moderată au afectat populația în vârstă de muncă și nevoile unei economii în plină creștere au impus forță de muncă străină, ceea ce este extrem de vizibil în figura 4.5.

Se poate afirma că evoluțiile migrației nete în cele cinci țări în ultimele decenii ale secolului trecut și în primul deceniu din acest secol sunt dominate de ascensiunea spectaculoasă a fenomenului în anii 1990 și continuată până la declanșarea crizei economice și financiare. Evoluția a fost determinată, esențial, de amplificarea imigrației și nu de regresul emigrației. Din altă perspectivă, mai importantă, progresul considerabil al migrației nete a determinat în întregime creșterea numărului populației în cele trei țări cu scădere naturală ori creștere naturală minoră, Italia, Spania și Germania, și s-a adăugat creșterii naturale în Franța și Regatul Unit, consolidând și amplificând ascensiunea numărului populației. Contribuția componentei naturale și a celei migratorii la dinamica numărului populației are particularități însemnate în cele cinci țări dar un exercițiu de cumulare a contribuțiilor și evaluare a rezultatului – în figura 4.6.– are un mesaj semnificativ: până la începutul anilor 1980 motorul creșterii populației a fost creșterea naturală, curbele se suprapun; începând cu mijlocul anilor 1980 driverul a fost înlocuit de migrație. Voi face aici o observație asupra unei fațete puțin cunoscute statistic a migrației și care nu ar trebui neglijată: o amplificare a imigrației și a migrației nete, în țările dezvoltate și cu mare potențial demografic, își poate avea originea nu numai în motivație economică, ci și în rațiuni de ordin politic, umanitar și chiar demografic, deși această din urmă motivație nu este declarată oficial.

După masiva creștere din perioada 1995-2005 migrația netă a coborât drastic, pe fondul crizei economice și financiare și o circumspectă stare de expectativă s-a instalat după anul 2010, sugerând recurgerea la resurse de forță de muncă acumulate în anii anteriori de boom al migrației. Șocul imensului val de migranți din anul 2015, estimat ca dimensiune dar necunoscut ca dezvoltări potențiale în acest an și în cei care vin, a alimentat și întărit starea de expectativă, inclusiv prin lipsa unei viziuni și acțiuni coerente a țărilor din Uniunea Europeană și chiar a comunității internaționale.

Țările europene dezvoltate vor avea nevoie de mână de lucru străină și în viitor pentru acoperirea necesarului din sectoare și activități economice devenite de mai multă vreme neatractive pentru naționali ori afectate și ele de emigrare a specialiștilor naționali spre alte orizonturi, mai generoase (cazul medicilor și al IT-iștilor). Iar o revenire a creșterii economice la parametrii dinaintea crizei va amplifica cererea. Este prea devreme pentru a evalua în ce măsură nevoile de forță de muncă vor putea fi acoperite de migranții ajunși în țări europene în anul 2015.

Imigrația a devenit indispensabilă pentru multe dintre populațiile Uniunii Europene, ajunse în stadiu de scădere naturală ori aflate în pragul acestui stadiu. În contextul actual al șocului migrației din Asia de vest și sud-vest și din Africa de nord și cea de est, originea și volumul viitoarelor fluxuri de imigranți reclamate de nevoile economice dar și de perspectivele declinului populațiilor și toate implicațiile pe care acesta le generează nu pot fi conturate la nivelul țărilor din Uniunea Europeană, cu excepția Germaniei. Cotele de migranți stabilite de Consiliul UE pentru relocare se referă la mai puțin de 200 de mii. Numărul total de migranți ajunși în țări europene în anul 2015 și în primele două luni din acest este estimat la 1,2-1,5 milioane persoane. Spre Germania s-au îndreptat 1,1 milioane de migranți. Este firească expectativa care s-a instalat și va persista în deciziile guvernelor asupra imigrației în raport cu planurile care existau înainte de anul 2015. Dacă prevederile acordului semnat între Uniunea Europeană și Turcia la 17-18 martie a. c. vor fi puse eficient și durabil în practică, exodul pe care îl cunoaștem ca origini și dimensiune ar putea fi oprit dar atitudini de expectativă în țările europene vor subzista o perioadă.

III. Migrația de înlocuire. Concluziile unui studiu din anul 2001 al Diviziei de Populație ONU

III.1. Scenarii prospective pentru perioada 1995-2050

Caracteristicile viitoare ale migrației în țările europene dezvoltate și cele mai populate nu vor putea fi sensibil diferite de cele de până acum chiar și în context de creștere economică moderată (fără a mai vorbi de o reluare a creșterii la parametri mai ridicați). O revedere a curbelor creșterii naturale și ale migrației nete din figura 4 poate fi utilă. Există diferențe între Italia și Spania, pe de o parte, Franța și Regatul Unit, pe de altă parte, iar Germania rămâne un caz cu totul particular, dar în toate cazurile migrația netă pozitivă a devenit o componentă endogenă a economiilor și , odată cu apropierea orizontului de retragere din viața activă economic a generațiilor mari născute în anii de baby-boom (la modul general – generațiile 1950-1965), populația în vârstă de muncă se va contracta considerabil și migrația ar urma să acopere deficitul. Întrebarea care se ridică, privind lucrurile în perspectivă largă, este în ce măsură și cu ce implicații? Pentru a putea explora domeniul și găsi un răspuns, voi folosi concluziile unui valoros studiu elaborat de Divizia de Populație a Națiunilor Unite și publicat acum 15 ani: Replacement Migration: Is It a Solution to Declining and Ageing Populations?, New York, 2001. Întoarcerea în trecut ne oferă, nu de puține ori, răspunsuri la întrebări pe care ni le punem asupra viitorului.

Migrația de înlocuire, în accepțiunea autorilor studiului, este acea migrație internațională de care ar fi nevoie pentru a compensa scăderi ale numărului populației, ale populației în vârstă de muncă și unele implicații economice ale procesului de îmbătrânire demografică. În studiu este estimată migrația de înlocuire în Europa, în Uniunea Europeană (UE-15) și în opt țări – Franța, Germania, Italia, Regatul Unit, Federația Rusă, SUA, Coreea de Sud și Japonia. Perioada acoperită de proiectări este 1995-2050 și scenariile prezentate (în număr de șase) se bazează pe rezultatele Reviziei 1998 a Perspectivelor Populației Mondiale elaborate de Divizia de Populație ONU, reținute fiind două dintre variante – varianta medie cu includerea unei ipoteze asupra migrației (constituind Scenariul 1 în studiu) și aceeași variantă fără includerea migrației (constituind Scenariul 2), la care s-au adăugat patru scenarii cu ipoteze asupra migrației de în locuire (diferite de ipoteza din varianta medie menționată). Rezultatele prezentate și analizate în acest articol se referă la cele patru țări din Uniunea Europeană – Franța, Germania, Italia și Regatul Unit.

Dintre scenariile studiului asupra migrației de înlocuire mă voi opri la trei dintre ele, cele care estimează mărimea migrației de înlocuire necesare pentru:

– menținerea numărului populației la nivelul cel mai ridicat rezultat numai din creștere naturală după anul 1995 (deci, fără migrație) (constituind Scenariul 3);

– menținerea mărimii populației în vârstă de muncă (15-64 ani) la nivelul cel mai ridicat rezultat numai din creștere naturală după anul 1995 (deci, fără migrație) (Scenariul 4);

– menținerea unui raport nu mai mic de 3 între populația în vârstă de muncă și cea vârstnică (65 de ani și peste) (Scenariul 5).

Se cuvine a preciza că în toate scenariile speranța de viață la naștere urma să-și continue ferm progresul iar ipoteza asupra fertilității feminine prevedea o creștere moderată.

Având în față diferențierea celor șase scenarii doar prin ipotezele asupra migrației, este ușor de observat că scenariile 1 și 2 constituie doar un reper pentru evaluarea schimbărilor care ar urma să se producă în cele patru populații, ca număr și structură pe vârste, într-o abordare de tip normativ asupra volumului migrației nete anuale (în mii persoane) reclamate de atingerea obiectivelor din S3, S4 și S5. Implicațiile economice și sociale ale schimbărilor la nivelul numărului populației și, mai ales, al structurii pe vârste, sunt privilegiate în scenariile 4 și 5.

Evoluțiile proiectate în cele patru țări nu pot fi separate de realitățile demografice din anii anteriori perioadei acoperite de scenarii și în tabelul 3 avem câțiva indicatori semnificativi pentru anii 1990-1995.

Tabelul 3. Indicatori demografici selectivi în anii 1990-1995

pentru Franța, Germania, Italia și Regatul Unit (Sursa datelor: UNPD, 2015)

Creșterea numărului populației se diferențiază considerabil ca mărime, între o Germanie având în cei cinci ani o majorare a populației de aproape 2,7 milioane și o Italie cu un progres neînsemnat de numai 113 mii persoane. În ambele țări populația cunoaște o scădere naturală, extrem de ridicată în prima și moderată în cea de-a doua, scădere compensată însă de migrația netă pozitivă. Această componentă a evoluției populației este neobișnuit de mare în Germania, depășind 3,2 milioane de persoane și conturându-se drept indispensabilă împiedicării instalării declinului de durată al populației țării, înscris în nivelul scăzut al natalității (sub 10 născuți la 1000 locuitori) și fertilității feminine (doar 1,3 copii la o femeie). Și pentru Italia, cu aceleași caracteristici ale natalității și fertilității, migrația a devenit indispensabilă evitării declinului populației. Franța și Regatul Unit au un profil demografic diferit, creșterea naturală a populației fiind relativ ridicată și depășind contribuția migrației nete pozitive. Raportul dintre populația în vârstă de muncă și cea vârstnică, definind raportul de suport potențial, era de 4,4 în anul 1995 în Franța și Regatul Unit și nu cu mult mai mic – de 4,1, în celelalte două țări. În fine, speranța de viață la naștere atinge valori foarte ridicate în cele patru țări, Italia plasându-se în una dintre cele mai privilegiate poziții în Europa după progrese remarcabile în deceniile anterioare (ca și Grecia, Spania și Portugalia).

Privind tabloul demografic general din cele patru țări în prima jumătate a anilor 1990 din perspectiva dezvoltărilor potențiale în deceniile viitoare, caracteristicile creșterii populației alimentează incertitudini în cazul Germaniei și al Italiei și o anumită stabilitate în Franța și Regatul Unit. Migrația este componenta care va determina în întregime evoluțiile în primele două țări, revenirea la creștere naturală ne mai fiind posibilă. Pare o situație nemaiîntâlnită în populații europene mari și tulburătoare prin mesaj: resursele interne sunt epuizate ! Aceste resurse există însă în Franța și în Regatul Unit dar nu la nivelul cerințelor de pe piața muncii și migrația este cea chemată să acopere deficitul. În plus, continuarea schimbărilor din structura pe vârste și accentuarea îmbătrânirii populației produc efecte proprii care nu pot fi compensate de creșterea naturală și reclamă migrație pentru menținerea marilor echilibre structurale și a implicațiilor lor economice.

Studiul asupra migrației de înlocuire acoperă perioada 1995-2050. Douăzeci de ani din această întindere au trecut și o comparație între evoluțiile proiectate și cele reale are relevanța ei nu numai pentru analiza diferențelor și a originii acestora, ci și pentru evaluarea validității datelor proiectate pentru anii 2015-2050 asupra migrației și a măsurii în care gravele concluzii ale studiului își păstrează mesajul. Voi fi obligat, inevitabil, să folosesc numeroase date, ca argument în aprecieri și judecăți, abordare care nu întotdeauna este agreată de cititorul nespecialist în domeniu. Am ales însă, în mod prioritar, expresia grafică a prezentării datelor, ceea ce facilitează transmiterea informației.

Evoluțiile proiectate asupra populației totale, a celei în vârstă de muncă și a populației vârstnice în perioada acoperită de scenarii (1995-2015) reprezintă rezultate cumulate ale interacțiunilor dintre structura inițială pe vârste, ipotezele asupra fertilității (o ipoteză), mortalității (o ipoteză) și migrației nete (3 ipoteze distincte). Înainte de a vedea felul în care ar urma să evolueze numărul populației în cele patru țări în funcție de ipotezele asupra migrației, câteva precizări se impun, cu trimitere la date din tabelul 3. Nivelul migrației nete reclamate de menținerea numărului total al populației (obiectiv al Scenariului 3) este nul atât timp cât o populație are creștere naturală și numai odată cu reducerea la zero a acestei creșteri și instalarea ulterioară a declinului natural intervine migrația netă pozitivă, pentru a menține numărul populației la nivelul cel mai ridicat atins prin creștere naturală. Este cazul Franței și al Regatului Unit. În Italia și Germania, cu populații în scădere naturală, migrația netă pozitivă este imperios reclamată. În ambele cazuri însă din perspectiva autorului construcției prospective nu sunt dificultăți însemnate. Menținerea constantă a mărimii populației în vârstă de muncă (obiectiv al Scenariului 4) complică elaborarea variantei de proiectare, stabilirea ipotezei asupra migrației fiind direct corelată cu trei variabile:

– intrările pe cale naturală în populația în vârstă de muncă (15-64 ani) în următorii 15 ani (1995-2010), cunoscute ca mărime (populația de 0-14 ani în anul 1995);

– intrările pe cale naturală după anul 2010 care vor rezulta din populația feminină de vârstă fertilă (ca număr și structură) și ipoteza asupra fertilității (unică în toate scenariile);

– două fluxuri de ieșiri din populația în vârstă de muncă : ieșiri pe cale naturală (prin mortalitate) și ieșiri prin atingerea vârstei de 65 de ani și intrarea în categoria populației vârstnice.

Estimarea acestor fluxuri de intrări și ieșiri nu ridică dificultăți dar variații în nivelul lor – recul la primele două și amplificare la cel de-al doilea flux de ieșiri, variații așteptate, impun creșterea nivelului migrației nete. Cu alte cuvinte, dimensiunea migrației nete în acest al 4-lea scenariu nu poate fi decât considerabil mai mare decât cea din Scenariul 3. Întregul cadru al determinării migrației de înlocuire este mai complex în Scenariul 5, care urmărește menținerea unui raport nu mai mic de 3 între populația în vârstă de muncă și cea vârstnică.

În figurile 5.1.A. și 5.2.A. poate fi văzut și apreciat nivelul migrației nete pe perioade de 5 ani reclamat de atingerea celor trei obiective: menținerea numărului populației totale – Scenariul 3, curba galbenă; menținerea numărului populației în vârstă de muncă – Scenariul 4, curba galbenă întreruptă; menținerea unui raport nu mai mic de 3 între populația în vârstă de muncă și cea vârstnică – Scenariul 5, curba roșie. Există particularități importante între Franța și Regatul Unit, pe de o parte, și Italia și Germania, pe de altă parte, și graficele respectă această distincție. Franța și Regatul Unit nu ar avea nevoie de migrație pentru menținerea numărului populației în perioada 1995-2025 iar nivelul cerut după 2020-2025 ar fi unul moderat, sub 100 de mii de persoane anual în Franța, și depășind moderat 100 de mii după anul 2030 în Regatul Unit. Pentru întreaga perioadă 1995-2050 migrația netă ar fi de numai 1475 și, respectiv, de 2635 mii persoane (migrație netă). Un nivel mult mai ridicat al migrației nete ar urma să fie reclamat de menținerea numărului populației în Italia și Germania, țări cu scădere naturală a populației și unde numai migrația poate împiedica declinul numărului populației. Mai mult, această componentă este indispensabilă încă din anii 1995-2000 iar în figura 5.2.A. îi putem vedea amploarea: valorilor pe 5 ani din grafic le corespund, după anul 2010, valori anuale ale migrației nete în creștere, de la 200 la 300 de mii persoane în Italia și de la 300 la 400 de mii în Germania. Pentru întreaga perioadă 1995-2050 menținerea constantă a numărului populației ar impune o migrație netă considerabilă: 13 milioane de persoane în Italia și 18 milioane în Germania.

Am motivat cât de important și de variabil în timp poate fi impactul intrărilor și ieșirilor anuale în/din populația în vârstă de muncă și datele din Scenariul 4 ilustrează cât de dificilă și delicată devine menținerea în timp a dimensiunii acestei populații în cazul Franței și Regatului Unit și, probabil, imposibilă în Italia și Germania. Se poate ușor observa în figurile 5.1.A. și 5.2.A. că mărimea migrației necesare pentru a menține constant numărul populației în vârstă de muncă (curbele galbene întrerupte) ar fi considerabil mai mare în raport cu cel necesar menținerii numărului total al populației în toate cele patru țări, cu aceleași notabile deosebiri între ele și o situație greu de calificat în cazul Italiei și Germaniei: migrație netă de aproape 20 de milioane persoane și, respectiv, 25 de milioane în întreaga perioadă 1995-2050, media anuală fiind de 357 și 458 mii persoane. Valorile par enorme, ne-sustenabile, dar nu trebuie să omitem cifrele apărute recent în prestigioase ziare germane (Süddeutsche Zeitung) și atribuite unor înalte personalități guvernamentale: după imensul val de 1,1 milioane de migranți în anul 2015, pentru anii 2016-2020 se așteaptă 2,5 milioane de migranți, ceea ce înseamnă o medie de 500 de mii pe an (Reuters (24 februarie 2016): German government expects arrival of 3.6 million refugees by 2020: media (http://www.reuters.com/article/us-europe-migrants-germany-idUSKCN0VX2ZW).

Intrările masive și progresive prin migrație până la mijlocul anilor 2030 consolidează dimensiunea populației în vârstă de muncă și îi asigură o stabilitate până la mijlocul secolului cu o migrație netă mai mică după anul 2040. Dacă ne-am întreba prin ce mecanism migrația netă atinge valorile cele mai ridicate în anii 2020-2030 (în general), răspunsul l-am putea găsi în examinarea structurii pe vârste a populației în anii 1990 și un exercițiu prospectiv de estimare a avansării în vârstă a generațiilor: generațiile mari din anii 1960, ani de baby-boom important în cele patru țări, aveau vârste de 30-40 de ani și urmau să ajungă la 65 de ani, ieșind deci din populația în vârstă de muncă, în jurul anilor 2020-2030. La vârstele inferioare celei de 15 ani se aflau în anii 1990 generații considerabil mai mici, din anii de regres al natalității, însemnând intrări inferioare în raport cu ieșirile la 65 de ani. Se înțelege că o migrație netă ridicată pentru menținerea dimensiunii populației în vârstă de muncă are drept efect și o populație totală în creștere, având în vedere ponderea de aproape două treimi pe care o deține prima populație.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro