Posibilitatea atragerii răspunderii penale a angajatorului în cazul accidentelor de muncă, chiar și în ipoteza externalizării serviciului de siguranță și sănătate în muncă
Există posibilitatea atragerii răspunderii penale a angajatorului în cazul unui accident de muncă, în ipoteza externalizării serviciului de securitate și sănătate în muncă? Aceasta este o întrebare ce a primit răspunsuri diametral opuse în practică, cu consecințe dramatice pentru angajatori.
Cu titlu prealabil, arătăm că Legea nr. 319/2006 reglementează raporturile juridice dintre angajat și angajator în ceea ce privește securitatea și sănătatea în timpul procesului de muncă (,,SSM”), având ca scop instituirea de măsuri privind promovarea îmbunătăţirii securităţii şi sănătăţii în muncă a lucrătorilor, respectiv condiții de muncă sigure.
Art. 6 din Legea nr. 319/2006 permite angajatorului să recurgă la servicii externe în materie de SSM, adică să apeleze la un specialist din afara întreprinderii în tot ceea ce privește procesul de elaborare a planurilor de protecție și prevenire a accidentelor de muncă, instruirea lucrătorilor și verificarea cunoștințelor dobândite de aceștia în materie. Totuși, același act normativ prevede prin dispozițiile art. 6 alin. (2) că angajatorul nu este exonerat de responsabilitățile sale în domeniu, în cazul externalizării serviciului de SSM.
Apreciem că intenția legiuitorului a fost ca prin prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 să oblige angajatorul la o conduită diligentă, specialistul SSM extern având sarcina de a elabora normele și planurile de prevenție SSM corespunzătoare, cât și de a verifica însușirea cunoștințelor de către angajați, în vreme ce angajatorul este cel care urmează să asigure condițiile logistice pentru punerea în aplicare a normelor SSM stabilite de specialist, acesta din urmă neavând posibilitatea de a-și atinge obiectivele fără concursul unității angajatoare.
Deși textul de lege analizat este redactat într-o manieră echilibrată, totuși, depășind spiritul reglementării, organele judiciare se folosesc deseori de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 pentru a-și întemeia acțiuni de răspundere penală a angajatorului, în ipoteza unor accidente de muncă. În concret, în cazul unui accident de muncă care a avut drept consecință vătămarea angajatului de natură a atrage incidența Legii nr. 319/2006 sau a legii penale, stare de fapt provocată de lipsa unor măsuri suficiente de securitate și sănătate în procesul muncii, unitatea angajatoare riscă să răspundă penal alături de specialistul extern SSM pentru infracțiunea de neluare a măsurilor legale de securitate și sănătate în muncă (cât și pentru infracțiunea pe care se încadrează consecințele accidentului, dacă este cazul), chiar și în ipoteza în care ar fi fost de datoria celui din urmă să stabilească măsurile de siguranță necesare, sau cel puțin, să verifice cunoașterea normelor de SSM de către lucrători.
Având în vedere practica judiciară curentă, respectiv interpretarea largă dată dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, se ridică întrebarea care mai este efectivitatea prevederii legale, câtă vreme angajatorul riscă să răspundă chiar și atunci când deleagă sarcinile sale în materie de protecție a muncii?
Mai mult decât atât, considerăm că interpretarea dată de organele judiciare textului de lege analizat, dă naștere anumitor probleme de ordin juridic. Dreptul penal nu cunoaște o răspundere solidară sau colectivă. Răspunderea penală este individuală, ceea ce reprezintă un principiu fundamental al dreptului penal, cu rolul de a călăuzi atât elaborarea, cât și realizarea normelor de drept penal.
Cu alte cuvinte, obligația ce decurge din norma penală, cât și răspunderea pentru eventuala nesocotire a acestei obligații incumbă exclusiv persoanei care nu și-a respectat obligația, nu alteia ori unui grup de persoane. Prin urmare, raportându-ne la principiul de bază al dreptului penal enunțat, suntem de părere că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 nu pot servi de facto drept temei pentru angajarea răspunderii penale a angajatorului alături de specialistul SSM extern, în lipsa unei conduite care poate fi imputată angajatorului.
Ținând seama de problemele de interpretare ale textului de lege întâlnite în practica judiciară, în funcție de circumstanțele fiecărei spețe, concluzionăm că o variantă procesuală ce poate servi util în strategia apărării constă în sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, având ca obiect lămurirea problemei de drept discutate, respectiv dacă prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 pot reprezenta temei pentru antrenarea răspunderii penale a angajatorului.
Un articol semnat de Mihai Adrian Trandafir (mtrandafir@stoica-asociatii.ro), Associate, STOICA & Asociații