Povestea unei dispariții

Aici toamna vine devreme și stă mult. Spre jumătatea lui august, vântul începe să se rostogolească de pe munții din apropiere, timid și oarecum romantic la început, curând însă suficient de hotărât încât să uiți că a fost vreodată altfel.

Paltonul meu rămâne agățat în hol de-a lungul întregii veri, deși nu îl folosesc decât ca pe un soi de înlocuitor elegant și mai larg acceptat al usturoiului de deasupra ușii. I s-a atribuit, fără voia lui sau știrea mea, un rol de protecție împotriva unui pericol care ar putea sau nu să existe, să se manifeste, să aibă sau nu vreo legătură cu mine și așa mai departe. S-a alăturat astfel unui lung șir de obiecte cu același rol, datând încă dinainte de a mă naște, pe care cândva în jurul celor două căciuli sau al celor două rânduri de șosete flaușate din copilărie, le-am mutat din sfera inconfortabilului în cea a normalului. Normalul lui „să fie acolo, că nu se știe”.

Dacă aș vrea să conturez mai clar această stare, aș putea-o numi „anxietate”. Definiția aceasta limitează însă complexitatea experienței, de dragul unui termen ce pare mai ușor de gestionat. Întreaga simțire, cu al ei dichis, se apropie mai degrabă de o formă de rugăciune, datând din timpurile în care destinul nostru depindea mai mult de forțe exterioare decât de propria voință – ne rugam mereu, prin tot ceea ce făceam, ca diverse lucruri să nu se întâmple.

Aici însă, paltoanele, sosetele sau căciulile îndeplinesc doar plictisitorul rol de a îmbrăca diverse zone ale corpului, întrucât s-a trecut de mult din zona misticului în cea a practicului și rugăciunea pentru ceva ce nu ar trebui să se întâmple s-a transformat, printre altele, într-o diversă și solidă piață de asigurări.

E octombrie, târziu. Mae, bătrâna care locuiește pe același palier cu mine, urcă dealul cu câte o sacoșă în fiecare dintre mâinile ei atinse de Parkinson’s. Mae se gospodărește și locuiește singură, și își poartă sandalele pe piciorul gol până spre începutul lui noiembrie. O dată la câțiva pași încetinește, uneori lasă cumpărăturile jos și rămâne acolo, în mijlocul trotuarului, ca o trestie bătută de vânt. La cei 89 de ani ai ei pare să aibă tot timpul din lume.

Ajunsă în fața blocului, mă vede în balcon, în ciuda eforturilor mele de a mă afunda în lectură într-atât încât să devin, într-o oarecare măsură, invizibilă. Îmi face din mână și capul i se clatină mai intens decât de obicei. Ridic brațul într-un salut static, cu gândul de a o asigura că am văzut-o și nu mai e nevoie să facă un efort atât de mare pentru a-mi atrage atenția. Dar Mae își mută amble plase în mâna stângă, în timp ce cu dreapta continuă să îmi facă din mână până când dispare după colțului blocului.

Prima dată când am văzut-o urcând dealul cu sacoșele în mâini, căutându-și echilibrul cu fiecare pas, am ieșit să o ajut. A fost un impuls, ca atunci când prinzi un copil în cădere. Mae nu era însă un copil. Mi-a zâmbit și m-a refuzat, asigurându-mă că este perfect capabilă să se descurce. M-am confruntat atunci cu o realitate care nu îmi era tocmai familiară, sugerând o lume în care ajutorul este oferit doar atunci când este cerut, orice altceva fiind un atentat la demnitatea și normalitatea celuilalt.

Adevărul este că îmi era greu să privesc ceva ce eu percepeam ca neputință. Aș fi făcut orice să evit a fi martora unei dureri pentru care nu există soluție, chiar dacă asta însemna să inventez una și să o impun altuia. În mod paradoxal, dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi răspuns fără ezitare că sunt un om puternic. Asta dacă măsura puterii este dată de cât poți să înduri și nu de cât ești dispus să accepți. Pentru că la baza fricii care trebuia ținută departe cu două perechi de șosete flaușate stătea neputința, lipsa unui minim control asupra propriului destin, a unui minim sentiment de siguranță.

A urmat o perioadă în care, deși interacțiunea noastră a fost mereu limitată, nu a fost lipsită de afecțiune – nici una dintre noi nu avea nevoie de cealaltă, astfel încât nu ne rămăsese decât să ne bucurăm de ceea ce eram. O relație în care libertatea ei o implica pe a mea.

Cândva, la un alt sfârșit de octombrie, ușa de la intrarea apartamentului lui Mae a rămas deschisă de dimineața, devreme, până târziu, spre seară. Boala ei avansase și în ultima vreme își petrecea din ce în ce mai mult timp în casă. Întreaga zi, zeci de oameni au intrat și au ieșit, pe rând, ca într-un pelerinaj. Îmi amintesc acea zi de parcă a fost ieri – o zi neobișnuit de caldă pentru acel moment al anului, desfășurându-se pe fundalul unui amestec de voci care își făceau loc prin ușa deschisă, se izbeau de pereți și se amestecau într-un ecou fără de sfârșit.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro