Prescripția specială în vremea stării de urgență
Mai există prescripția specială în vreme de Covid? Pe scurt, problema este următoarea: „Este firesc ca perioada stării de urgență să nu intre în calculul prescripției speciale a răspunderii penale, în raport de dispozițiile Decretului Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României?”
Pentru a răspunde problemei semnalate, interesează în special dispozițiile art. 43 alin. (8) din cadrul Cap. V („Domeniul Justiție”) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 potrivit cărora: „(8) Pe durata stării de urgență, în cauzele în care nu se efectuează acte de urmărire penală sau procesul penal este suspendat potrivit prezentului decret, prescripția răspunderii penale se suspendă„.
Ne vom referi strict la acele cauze penale pendinte care nu reclamă urgență, respectiv cele în care nu se efectuează acte de procedură pe perioada stării de urgență, indiferent de stadiul procesului penal. În continuare, apreciem că nu există niciun dubiu în ceea ce privește termenul general de prescripție, care va fi suspendat pe perioada stării de urgență, însă ce se va întâmpla în situația unei cauze penale în care se va împlini în viitor termenul de prescripție specială? Va fi adaugată perioada stării de urgență la calculul termenului de prescripție special sau va fi inclusă în acesta?
Potrivit art. 155 alin. (4) C.pen., termenele de prescripție generale prevăzute la art. 154 C.pen., dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. Textul de lege nu face nicio referire la situația suspendării termenului de prescripție, ci doar la întreruperea acestuia. În ceea ce privește întreruperea termenului de prescripție, împlinirea de două ori a oricărui termen general de prescripție va conduce la imposibilitatea angajării răspunderii penale, indiferent câte întreruperi au operat în acest interval de timp. Spre pildă, pentru infracțiunea de fals în declarații, săvârșită în varianta specială – pentru a ascunde existența unui risc privind infectarea cu o boală infectocontagioasă – (art. 326 alin. (2) C.pen.), termenul general de prescripție va fi de 5 ani (conform art. 154 alin. (1) lit. d C.pen.). Totuși, chiar dacă termenul de prescripție va fi interupt prin efectuarea anumitor acte de procedură, după trecerea dublului acestui termen de prescripție general, adica 10 ani, aceasta nu va mai răspunde penal, dacă persoana nu a suferit o condamnare printr-o hotărâre definitivă până la scurgerea acestui interval.
Dar ce se întâmpla dacă în intervalul celor 10 ani vor apărea și situații de suspendare a termenului de prescripție? Va fi inclusă perioada suspendării în intervalul de 10 ani sau va fi adăugată acestuia? Întrebarea enunțată își găsește justificare întrucât legiuitorul nu a prevăzut expres soluția de urmat.
În literatura de specialitate și în practică s-au conturat de-a lungul timpului două opinii contrare cu privire la această ipoteză: într-o primă opinie, s-a susținut că în durata termenului de prescripție specială nu se va include și perioada de timp cât procesul penal a fost suspendat, iar într-o altă opinie, s-a apreciat că în cazul prescripției speciale trebuie luată în calcul și perioada cât termenul de prescripție specială a fost suspendat. În timp ce prima opinie s-a conturat pe baza unei interpretări stricte a textului de lege, cea de-a doua a pus mai mult accent pe scopul prescripției răspunderii penale, în corelație cu finalitatea sancțiunilor de drept penal.
Divergența celor două curente de gândire provine dintr-o lipsă a acurateții reglementării sub acest aspect, situație întâlnită sub imperiul Codului penal 1968, și neremediată nici în actualul Cod penal.
În viziunea noastră, soluția corectă într-o astfel de situație trebuie să țină cont de rațiunea instituției prescripției cât și de finalitatea răspunderii penale, astfel încât dispozițiile 155 alin. (4) C.pen. să fie aplicate atât în litera, cât și în spiritul lor. Pentru a avea efect util, răspunderea penală trebuie manifestată într-un termen rezonabil, cât mai apropiat de momentul săvârșirii infracțiunii. Astfel cum s-a subliniat în doctrina de specialitate, în lipsa promptitudinii organelor coercitive statale, aplicarea și executarea sancțiunilor de drept penal devine ineficientă, rezonanța socială a faptei reprobabile scăzând odată cu trecerea timpului, persoana având posibilitatea de a se îndrepta.
Pentru a răspunde însă acelor situații în care făptuitorul se sustrage procesului penal, ori trece un timp îndelungat până la descoperirea infracțiunii, legiuitorul a consacrat termene generale de prescripție destul de lungi în cuprinsul art. 154 C.pen.
Întrucât în legislația penală română regula este prescriptibilitatea infracțiunilor, existând un număr limitat de infracțiuni imprescriptibile de o gravitate deosebită (de exemplu infracțiuni de omor), a apărut necesitatea consacrării legislative a celor două forme de prescripție (generală/specială). Dacă prescripția generală răspunde în general situațiilor în care infracțiunea nu este descoperită într-un timp util, prescripția specială vine să sancționeze lipsa de promptitudine a organelor judiciare care au cunoștiință de săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, însă aceasta rămâne nesancționată într- un termen rezonabil. Cel mai scurt termen de prescripție specială reglementat de Codul penal român este de 6 ani, iar cel mai lung de 30 ani, calculat de la data săvârșirii faptei (conform art. 155 alin. (4) C.pen. raportat la art. 154 alin. (1) lit. e și lit. a C.pen.).
Organele judiciare beneficiază de un timp suficient pentru a cerceta fapta care face obiectul unui proces penal, astfel încât funcțiile sancțiunilor de drept penal să fie atinse. Pentru aceleași considerente, apreciem că nu este justificat ca eventuala perioadă de suspendare a termenului de prescripție (cum este cea fixată prin Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020) să fie adăugată la termenul de prescripție specială, în loc să fie inclusă în acesta din urmă. Susținem această concluzie având în vedere atât scopul general al instituției prescripției răspunderii penale, astfel cum a fost detaliat în paragrafele anterioare, cât și în particular, ținând seama de menirea prescripției speciale, intenția legiuitorului fiind fără dubiu aceea de a nu lăsa să treneze raportul juridic de conflict. În opinia noastră, o interpretare contrară ar perminte o prelungire la nesfărșit a termenului de prescripție specială, cu riscul de a ne abate de la regula prescriptibilității răspunderii penale, contrar voinței legiuitorului român.
Un articol semnat de Veronica Dobozi (vdobozi@stoica-asociatii.ro), Partner și Mihai Trandafir, Senior Associate (mtrandafir@stoica-asociatii.ro), STOICA & Asociaţii