Primul examen

Alegerile anticipate si restructurarea, fraudarea alegerilor, dinamica intregii coalitii si locul PC/PUR in arhitectura guvernamentala, ambiguitatile doctrinare si tentatia populara, dosarele fostei Securitati, coruptia endemica, rapirea celor trei jurnalisti la Bagdad, reforma institutiilor si, mai ales, a justitiei au fost aduse in atentia publicului prin vocea presedintelui.

Bilantul primei etape a guvernarii se apropie. Cele sase luni revendicate de noii guvernanti pentru a dovedi competenta, buna-credinta si, mai ales, coerenta se implinesc intr-o luna. Spre deosebire de celelalte cicluri guvernamentale, examenul se va concentra, de data aceasta, mai mult asupra activitatii prezidentiale.

Daca, in 2001 sau in 1997, intr-o oarecare masura si in 1993, analiza primei etape de guvernare se concentra pe activitatea guvernului, acum presedintele va face, in primul rind, obiectul analizelor si va suporta consecintele.

Interpretarea semiprezidentiala a atributiilor presedintelui de catre Ion Iliescu sau Emil Constantinescu permitea retragerea tactica, chiar daca nu neaparat profitabila politic, a sefului statului din zona mult prea vizibila a guvernarii.

Expunerea politica a presedintelui, semn al anuntatei, dar inca nerealizatei prezidentializari a regimului politic, este excesiva. Ea este rezultatul implicarii, voite sau nu, intr-o serie de actiuni cu grad mare de vizibilitate. De modul in care aceste intreprinderi vor fi apreciate depinde stabilitatea viitoare a guvernarii.

Coresponsabilitatea presedintelui in privinta guvernarii provine din rolul decisiv al acestuia in formarea guvernului. Dar noua practica a mandatului prezidential, anuntata in campania electorala, este inca inconsistenta. Specifica executivului bicefal, relatia neclara dintre presedinte si primul-ministru accentueaza nota de improvizatie.

Actiunile presedintelui par mai degraba rezultatul unor inspiratii de moment. In cazul jurnalistilor rapiti, asumarea coordonarii celulei de criza a limitat libertatea de manevra a presedintelui si a marit miza politica a afacerii.

Oricum, temele importante ale acestor luni au pornit de la Palatul Cotroceni. Guvernul nu a avut decit o sigura actiune de efect, si prima de altfel: promovarea reformei fiscale. In toate celelalte incercari, fragilitatea parlamentara sau inabilitatea comunicationala a intirziat finalizarea proiectelor.

Daca diferenta semnificativa fata de precedentele guvernari consta tocmai in dinamismul prezidential, impactul initiativelor presedintelui ramine discutabil.

Folosind, mai ales in primele doua luni, mass-media ca vector de atac, presedintele nu a conturat o alianta institutionala eficienta pentru rezolvarea acestora. In acest context serviciile secrete par a fi jucat un rol important, mult amplificat de criza irakiana.

Pornind de pe o pozitie slaba, Calin Popescu-Tariceanu a avut nevoie de timp pentru a stabiliza coalitia, actiune care nu este nici astazi incheiata. Dupa alegerile din 2004, instabilitatea politicii romanesti s-a accentuat. Toate partidele sint in diferite etape ale crizei interne. Interesul pentru consolidarea guvernarii a plasat reforma pe o pozitie secundara.

Chiar daca retorica reformista a fost si va mai fi folosita, structura multipartita a guvernului si mai ales interesele economice si politice distincte nu permit angajarea riscanta intr-o asemenea directie. Abia daca dosarele legate de integrarea europeana beneficiaza de o situatie mai buna.

Interesate in conturarea unei coabitari profitabile, partidele mici incearca sa-si fructifice potentialul de santaj.

Pina la bilantul primelor sase luni initiatice mai sint doar citeva saptamini. Dar deja etosul guvernarii s-a istovit. Retorica reformista nu mai convinge nici macar fidelii. Relansarea guvernarii devine un obiectiv de etapa. Marile reforme inca asteapta, iar partidele, coplesite de timpuri, se retrag tactic in Parlament, unde, ca de obicei, nu se intimpla nimic.