Principiul disponibilității și al rolului activ al judecătorului în materia insolvenței: aspecte practice
Particularitățile procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență și aplicabilitatea atât a principiilor fundamentale ale procesului civil, cât și a celor specifice procedurii insolvenței, nu reprezintă o noutate. Cu toate acestea, în continuare, există dificultăți și probleme practice generate tocmai de intersecția acestor principii, în lipsa unor reglementări clare și exprese.
Legislația materiei insolvenței atrage în sfera sa de reglementare și alte norme și principii de drept cu care se completează, conform art. 342 din Legea nr. 85/2014. Însă, chiar dacă acestea sunt considerate fundamentale în materia în care au fost edictate (de pildă, în materia procedurii civile), caracterul fundamental al principiilor poate fi diminuat sau chiar neutralizat, dat fiind specificul procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență.
Dintre acestea, vom analiza principiul disponibilității și rolului activ al judecătorului și modul în care sunt acestea adaptate în cadrul procedurilor în discuție, care sunt guvernate de un scop determinat și reguli speciale care încearcă, dar nu reușesc întotdeauna (și nici nu ar putea) să reglementeze toate situațiile care ar putea ridica probleme în practică și să le ofere o soluție. Prin urmare, în dezlegarea unor asemenea ipoteze, interpretarea și aplicarea legii în conformitate cu principiile care o guvernează rămâne esențială. Cu toate că actuala reglementare pare să traseze destul de clar principiile și regulile procedurilor de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, totuși, se pot ivi situații care se află la limita interpretărilor, jurisprudența fiind nuanțată, urmând a prezenta câteva aspecte întâlnite recent în practică și care pot prezenta reale provocări în desfășurarea acestor proceduri.
O primă situație se referă la posibilitatea dispunerii de către judecătorul-sindic, din oficiu, a trecerii la faliment în cazul eșuării planului de reorganizare sau al expirării duratei acestuia deși creditorii înscriși în procedură sunt de acord cu continuarea reorganizării judiciare.
În acest sens, art. 145 alin. (1) lit. C din Legea nr. 85/2014 oferă posibilitatea judecătorului-sindic de a decide, prin sentinţă sau, după caz, prin încheiere, intrarea în faliment în cazul în care, printre altele, obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul de reorganizare confirmat ori atunci când desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale. Acest caz pare a fi reglementat distinct de situația în care oricare dintre creditori sau administratorul judiciar pot solicita judecătorului-sindic să dispună intrarea în faliment a debitorului, dacă acesta din urmă nu se conformează planului sau acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii de insolvență, conform art. 143 din Legea nr. 85/2014.
Astfel, în practică se naște întrebarea în ce măsură judecătorul-sindic, fără să fie sesizat cu o astfel de cerere, poate dispune din oficiu trecerea la faliment a debitorului, în cazul în care acesta din urmă nu respectă planul de reorganizare sau chiar eșuează ori durata planului a fost cu mult depășită (fără a mai putea fi prelungităconform art. 133 din Lege), însă creditorii sunt de acord cu continuarea procedurii de reorganizare și resping propunerea de intrare în faliment. În acest caz, rolul activ al judecătorului-sindic și principiul disponibilității procesului joacă un rol extrem de important, întrucât se pune problema în ce măsură, într-o astfel de ipoteză, judecătorul-sindic ar putea dispune, din oficiu, trecerea la faliment, fără ca practicianul în insolvență sau creditorii să îi solicite acest lucru sau chiar să se opună.
În jurisprudență, pe de o parte, unele instanțe au reținut că adunarea creditorilor nu poate prin hotărârile luate să prelungească sine dietermenul de executare a planului de reorganizare, Legea insolvenţei stabilind în mod clar conţinutul şi durata planului de reorganizare, întrucât, în caz contrar, s-ar eluda tocmai prevederile legii, lipsind de eficienţă şi previzibilitate întreaga procedură.Astfel, într-o speță indicată cu titlu de exemplu, a fost anulată hotărârea primei instanțe care a acordat prevalenţă deciziei luate de adunarea creditorilor care nu a aprobat deschiderea procedurii de faliment a debitoarei, deşi termenele prevăzute pentru executarea planului de reorganizare s-au împlinit, iar obligaţiile de plată şi sarcinile asumate prin acesta nu s-au realizat. În argumentare, s-a susținut că, deși scopul prioritar al procedurii este acordarea şansei de redresare a activităţii debitorului, termenele stabilite de lege trebuie respectate raportat la dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 85/2014, conform cărora prevalează efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
Pe de altă parte, am regăsit situații în care judecătorul-sindic a acordat prevalență voinței creditorilor care erau de acord cu continuarea reorganizării judiciare, chiar dacă durata planului de reorganizare fusese cu mult depășită, având în vedere că asupra oportunității pot decide doar creditorii, aceștia din urmă fiind direct vizați și afectați. În acest sens, judecătorul-sindic nu ar avea posibilitatea să treacă peste voința creditorilor asupra duratei planului, atribuţiile sale jurisdicţionale fiind limitate la controlul de legalitate a actelor şi operaţiunilor efectuate în procedură, iar votul asupra planului constituie o chestiune de oportunitate aflată sub controlul exclusiv al creditorilor. De asemenea, s-ar putea susținecă, dacă judecătorul-sindic s-ar pronunța asupra unor cereri, din oficiu, fără a fi sesizat expres de către vreun participant la procedura insolvenţei, s-ar înfrânge principiul înscris în art. 22 alin. (6) C. proc. civ. conform căruia „judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel„.
Apreciem că este necesar ca aplicarea acestor principii să fie circumstanțiată la specificul fiecărei proceduri de insolvență. Prin urmare, atunci când aspectele de oportunitate sunt strâns legate de cele de legalitate, s-ar putea considera că ne aflăm în faţa unei chestiuni de legalitate asupra cărora judecătorul-sindic ar fiîndreptățit să se pronunțe. Totuși, rămâne discutabil în ce măsură acesta poate să intervină și să cenzureze, din oficiu, decizia creditorilor care acceptă expres continuarea perioadei dereorganizare judiciară (cu depășirea duratei legale) pentru că arexista șanse reale de acoperire a creanțelor și de reinserție a debitorului în circuitul economic, fără a mai fi nevoie să se parcurgă procedura falimentului.
O altă situație regăsită în practică și care a ridicat probleme din perspectiva aplicării acestor principii fundamentale se referă la situația închiderii procedurii de concordat preventiv în cazul lipsei planului de restructurare, soluție dispusă, din oficiu, de către judecătorul-sindic.
În acest sens, arătăm că potrivit art. 24 din Legea 85/2014, în termen de 60 de zile de la deschiderea procedurii, administratorul concordatar elaborează sau, după caz, asistă debitorul în elaborarea planului de restructurare. Totodată, potrivit art. 26 din aceeași Lege, perioada în care se desfăşoară negocierile şi se exprimă votul asupra planului de restructurare nu poate depăşi un termen de 60 de zile calendaristice de la data depunerii acestuia.
De asemenea, art. 34 din Legea 85/2014 reglementează situațiile în care judecătorului-sindic dispune închiderea procedurii de concordat, printre acestea regăsindu-se cazul în care planul de restructurare nu este votat de creditori în termenul de negociere, nu este omologat de judecătorul-sindic sau cazul în care debitorul consideră că negocierile nu pot conduce la aprobarea unui plan de restructurare.
Astfel, acest caz ar putea include și ipoteza în care, deși deschisă procedura de concordat, debitorul și administratorul concordatar nu întocmesc și nu prezintă spre negociere un plan de restructurare, ridicându-se problema posibilității judecătorului-sindic de a dispune închiderea procedurii de concordat preventiv la cererea unui creditor sau din oficiu.
Într-o speță, prima instanță, la sesizarea unui creditor, a constatat neîndeplinirea de către debitor și administrator concordatar a obligaţiilor legale stabilite, fiind protejat debitorul prin neluarea unei măsuri timp 11 luni și fără a fi solicitată închiderea procedurii concordatului preventiv. Astfel, instanța a constatat decăderea debitorului din drepturile reglementate de procedura concordatului şi s-a dispus închiderea procedurii cu consecința încetării măsurilor dispuse în dosar cu privire la suspendarea executărilor silite. Cu toate acestea, instanța de apel a anulat hotărârea, reținând că prin cererea introductivă creditorul a solicitat constatarea unei stări de fapt, cea a neîndeplinirii de către administratorul concordatar a unor obligaţii stabilite prin Legea 85/2014, respectiv constatarea respingerii ofertei de concordat, nefiind formulată expres o cerere de închidere a procedurii de concordat. Prin urmare, s-a reținut că prima instanță a dispus o măsură ce nu a format obiectul investirii sale, iar în cuprinsul sentinţei apelate aceasta nu a analizat excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi inadmisibilităţii cererii, excepţii absolute şi prohibitive, nefiind realizată o cercetare a fondului cauzei ce i-a fost dedusă spre soluţionare.
Într-o altă cauză, s-a constatat că debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa, iar la termenul de judecată stabilit,fără a fi formulată o cerere în acest sens, instanța a luat în discuţie închiderea procedurii de concordat preventiv, apreciind că debitorul comite un abuz de drept, tergiversând finalizarea procedurii în mod nejustificat, din dorinţa de a bloca demersurile creditorilor care au formulat deja cereri introductive de insolvenţă împotriva sa. Astfel, s-a reținut că obligaţiile stabilite în sarcina debitorului erau foarte precise, iar motivaţiile acestuia în sensul că reuşita procedurii de concordat şi întocmirea unei oferte ar depinde de încasarea unor creanţe de la un anumit debitor al său nu au putut fi primite, reprezentând în realitate o nesocotire cu ştiinţă a obligaţiilor, din dorinţa de a prelungi în mod nejustificat această procedură urgentă, tocmai pentru a paraliza demersurile iniţiate deja de către unii dintre creditori.
În concluzie, prin problemele expuse se poate observa că aplicabilitatea unor principii fundamentale ajunge să fie particularizată în limitele legii pentru fiecare speță în parte, având în vedere scopul și rațiunea fiecărei norme incidente, dar și circumstanțele de fapt ale fiecărei proceduri. Așadar, nu contestăm relevanța principiilor fundamentale, însă, în cadrul procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență, dat fiind specificul acestora, disponibilitatea procesului și rolul activ al judecătorului pot căpăta uneori valențe reduse, până chiar la diminuarea caracterului fundamental al acestora în cazurileexpres prevăzute de legea specială, derogatorie.
Un articol semnat de Carmen-Alexandra Mureșan, ManagingAssociate – cmuresan@stoica-asociatii.ro – și de Corina-Ioana Șerbănescu, Associate – cserbanescu@stoica-asociatii.ro – STOICA & ASOCIAȚII
Articol susținut de STOICA & ASOCIAȚII