Profesor universitar: „Școala tradițională nu este inovatoare. Cei mai mulți profesori nu știu cum să lucreze cu grupuri sau clase de copii în care este prezentă neurodiversitatea”

Ministerul Educației a anunțat, recent, că România a aderat la Agenția Europeană pentru Cerințe Educaționale Speciale și Educație Incluzivă (EASNIE). În teorie, e un pas major spre o școală echitabilă și deschisă pentru toți copiii, inclusiv pentru cei cu cerințe educaționale speciale. Anunțul a venit la pachet cu promisiuni despre intervenție timpurie, formarea profesorilor, combaterea segregării și acces la expertiză europeană.

Însă mulți părinți au primit cu reticență vestea, dat fiind faptul că experiența le-a arătat că între documentele oficiale și realitatea din clasă există, de ani buni, o distanță greu de ignorat. De 30 de ani, incluziunea este invocată constant în discursurile publice, dar trăită fragmentar, incomplet sau, uneori, doar pe hârtie. Elevii sunt integrați formal, dar cu sprijin insuficient. Profesorii sunt îndemnați să fie incluzivi, dar nu sunt formați, sprijiniți sau degrevați de un curriculum suprasaturat.

Am rugat-o pe conf. univ. dr. Ruxandra Georgeta Mircea de la Facultatea de Psihologie și Științele Educației (Psihopedagogie specială), Universitatea din București, să ne explice în ce măsură se face cu adevărat incluziune în școlile din România, cât de pregătiți sunt profesorii pentru aceasta și ce lipsește, de fapt, pentru a putea spune că școala este, cu adevărat, incluzivă. În analiza sa, pe care o publicăm mai jos, cadrul universitar explică de ce fără o reformă profundă – curriculară, pedagogică și de mentalitate – aderarea la orice structură europeană riscă să rămână un pas necesar, dar insuficient.

„Curriculumul românesc este unul rigid, obez”

Aderarea la EASNIE reprezintă o oportunitate de care trebuie să profităm, în primul rând, pentru că ne ajută să implementăm politici europene care să susțină cu adevărat incluziunea în educație. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de incluziune la nivel oficial, legea educației din 1995 menționând pentru prima dată în legislația românească termenul de „incluziune”. Deși se știe că incluziunea este un proces continuu, care necesită evaluări periodice pentru a se verifica ce funcționează și ce nu, ce se poate ajusta pe parcurs sau la ce se poate renunța, nimeni nu a făcut acest lucru.

Citește continuarea articolului AICI.