Provocările memoriale ale canonizării mărturisitorilor ortodocși. Despre frământările (ne)înțelegerii istoriei secolului XX

Provocarea e evidentă: unei societăți care nu s-a maturizat memorial, Biserica îi propune o grilă de lectură spirituală asupra trecutului, personificată prin biografiile transfigurate ale sfinților (propuși spre canonizare).

Dincolo de polemicile, mai mult sau mai puțin argumentate, din jurul biografiilor celor canonizați, cred că esența dezbaterii e legată de modul cum ne raportăm la trecut: secolul XX, prin tragediile produse de ideologiile totalitare (Holocaust & Gulag), nu e un simplu capitol al Istoriei – care poate fi privit „cu relaxare” – ci provoacă reflecții etice, morale, teologice. Iar în ce-i privește pe cei canonizați, propuși ca modele de viețuire creștină, e firesc să le chestionăm biografiile, pentru a sonda maniera în care s-au ridicat la înălțimea spirituală pe care o pretindem de la ei.

Dar suntem noi, oare, pe deplin lămuriți – istoric și memorial – atunci când ne proiectăm în (im)postura de judecători ai trecutului? Ne-am maturizat viziunea istorică, răspunzând cu discernământ la marile provocări etice pe care înțelegerea onestă a secolului al XX-lea le ridică? Avem capacitatea de analiză nuanțată, contextuală, detașată de „preconcepții ideologice”, a subiectelor fierbinți din biografiile eroilor secolului trecut (apropierea de activismul politic interbelic, raportarea la derivele antisemite, colaboraționismul cu regimurile dictatoriale, relația cu Securitatea)?

Răspunsul la aceste întrebări – mai degrabă patetice, decât retorice, este nemulțumitor, în cel mai bun caz. De aproape patru decenii, trecând printr-un proces ratat al comunismului, societatea românească n-a reușit să se împace cu propriul trecut și să metabolizeze senin și fără încrâncenare lecțiile dramatice ale secolului al XX-lea. Confundând evaluarea critică, ce implică o etică memorială, cu moralismul istoric, cădem în capcana absolutizărilor: fie proslăvim trecutul, într-un tribalism istoriografic ce maschează frica de noi înșine, fie îl demolăm, într-un exces inchizitorial, pentru că nu se aliniază la standardele politice din prezent.

În acest parcurs prin pustiul tranziției post-decembriste, societatea, în cearta pe care o avea cu trecutul, i-a reproșat și Bisericii că nu-și face curățenie în propria istorie. Acuzele, amplificate de stridențele unei dezbateri publice tabloidizate (jubilăm când e vorba de greșelile altora!), nu erau lipsite de fundament – mai ales că secolul al XX-lea venea cu un pasiv memorial greu de negat pentru instituția Bisericii: apropierea de regimurile totalitare, indulgența în fața ascensiunii ideologiilor extremiste, complicitatea față de derivele puterii politice sau colaboraționismul unor slujitori cu Securitatea au fost teme pe care Biserica a evitat să le dezbată deschis, la cel mai înalt nivel. Mediul eclezial n-a fost lipsit însă complet de introspecție, teologi și clerici abordând temele sensibile amintite. De altfel, „autocritica la cererea publicului” nu e specifică comunităților religioase tradiționale – vezi cazul bisericilor catolice și protestante din Italia și Germania postbelice – bisericile ortodoxe având alte metabolisme memoriale, ce distilează în durata lungă derivele instituționale. Dar asta nu mulțumește opinia publică, ce are așteptări – legitime, până la un punct! – ca tocmai instituția credinței să fie mai exigentă cu propriul trecut, cu modul în care slujitorii ei s-au ridicat la înălțimea idealului.

Aceasta e temperatura memorială a momentului. Ne aflăm la o răscruce a dezbaterilor privind înțelegerea trecutului. Putem alege calea cea largă a confruntării, construind tranșee în care să ne baricadăm, convinși de supremația propriei lecturi asupra trecutului, sau putem alege cărarea îngustă, care ne obligă să ne trezim din lenea intelectuală și conformismul cultural, și să construim punți memoriale între diferitele perspective – teologice, filosofice, politice – asupra aceluiași trecut traumatic.

Pentru asta, întâi de toate, merită să acceptăm o realitate ce nu-i de la sine înțeleasă: Nu există un discurs memorial UNIC. Doar regimurile totalitare au încercat să impună o perspectivă hegemonică asupra istoriei, cu prețul falsificării ei. Iar șansa pe care o avem (că polemizăm într-o societate liberă), de a dezbate dezinhibat asupra diferitelor viziuni în care privim trecutul, nu trebuie să se transforme într-o competiție memorială.

Semințele otrăvite ale confruntării memoriale au fost aruncate după sfârșitul războiului, când procesul defascizării, necesar pentru foștii aliați ai Germaniei naziste, a fost pus în practică de ocupantul sovietic. Despărțirea de fascism s-a încheiat cu instaurarea dușmanului său ideologic – comunismul. „Am căzut din lac în puț”!

Și astfel, societatea românească, ce avea nevoie de o evaluare critică a derivelor ideologice ale (inter)belicului, n-a avut răgazul unor dezbateri relativ libere, pe cât era posibil în acea lume distrusă de război.

Iar după patru decenii de comunism, în care regimul a folosit represiunea ca instrument politic, manipulând vinovății (reale sau imaginare) pentru a justifica ideologic eliminarea „dușmanilor politici”, n-am avut parte de un proces al crimelor sale, în care cei responsabili să plătească, iar victimelor să li se facă dreptate, cel puțin moral.

Pe scurt, am ratat ambele terapii memoriale, necesare pentru a ne vindeca de maladiile totalitare ale secolului XX. Defascizarea am ratat-o pentru că a fost abuzivă, fiind folosită pentru a justifica alte crime, iar decomunizarea din neputință, pentru că prăbușirea regimului n-a fost urmată de pierderea puterii de către (neo)comuniști. – Continua lectura articolului pe Contributors.ro