Radu Ciorniciuc, regizorul documentarului „Acasă, My Home”: „Fiecare film e o picătură care nu lasă abuzul să se manifeste și mai violent”

Cu ocazia lansării documentarului, „Acasă, My Home” în mai multe orașe din România, l-am sunat pe Radu Ciorniciuc și am vorbit cu el despre problemele membrilor familiei Enache, personajele din film, premiile pe care le-a acumulat până acum și când va fi disponibil pe un serviciu de streaming.

Documentarul „Acasă, My Home” a debutat în circuitul festivalurilor de film în cel mai bun mod posibil. La începutul lunii februarie a câștigat la Sundance, cel mai important festival de film independent din SUA, premiul pentru cea mai bună imagine în secțiunea World Cinema Documentary, împărțit între regizorul Radu Ciorniciuc și directorul de imagine Mircea Topoleanu.

De atunci au tot curs distincțiile pentru documentarul care spune povestea familiei Enache, forțată să se mute din Delta Văcărești într-un apartament din capitală. A luat premii la Sarajevo, Cracovia, Munchen și Salonic. Premiera națională a avut loc la TIFF, unde a câștigat „cel mai bun lungmetraj”. Proiecțiile au fost primite cu mare entuziasm de public, toate fiind sold out. Sunt șanse mari ca „Acasă, My Home” să intre și în cursa pentru un Oscar.

De la premiera din Cluj-Napoca, „Acasă, My Home” a început să intre și în line-up-urile festivalurilor autohtone. Cele care nu au fost anulate din cauza pandemiei. Marți, de la 19:30, va putea fi văzut în București la Mercato Kultur, în cadrul festivalului de film documentar „One World România”.

Radu Ciorniciuc, FOTO via Facebook

Cu ocazia lansării documentarului în mai multe orașe din România, l-am sunat pe Radu Ciorniciuc și am vorbit cu el despre problemele familiei Enache, premiile pe care le-a acumulat până acum și când va fi disponibil filmul pe un serviciu de streaming.

Salut, Radu, te-ai obișnuit să tot primești premii pentru documentarul „Acasă”?

Nu o să mă obișnuiesc niciodată. Întotdeauna e o bucurie când ți-e recunoscută munca. Mai ales în locuri unde știi că vin oameni pe care-i apreciezi. Sper să nu mă obișnuiesc prea curând cu premiile.

De ce crezi că a prins atât de bine documentarul?

Nu știu dacă a prins chiar atât de bine. E apreciat de jurii și la festivaluri dar, pentru noi, miza cea mai importantă e să vedem dacă rezonează și cu oamenii din țară. Să-i vedem că vin la film. Abia acum facem primii pași în sensul ăsta. Aș zice că a prins bine în momentul în care la Arad, Oradea, Lugoj, Pașcani, Focșani, etc. ar fi sălile măcar pe jumătate pline. Asta e o măsură pentru succesul filmului.

Am dorit să dăm startul unor discuții în țară. Toate distincțiile i-au ridicat profilul filmului. Sper să fi creat destul de mult interes încât să vină oamenii la el. Și nu doar din București și orașele mari, unde oamenii sunt obișnuiți cu diverse produse culturale. Să vină și oamenii din provincie, pentru că și acolo este nevoie de conversații despre temele prezentate în documentar.

Crezi că oamenii din provincie au mai multe prejudecăți?

Eu vin din provincie, am părinți din provincie. Până să locuiesc în București și să călătoresc în lume am avut o viziune destul de îngustă asupra vieții. Genul de cunoștințe pe care filmul le aduce are legătură cu modul în care reacționăm cu toții la anumite lucruri din jurul nostru. E nevoie de ceva mai multă toleranță. Mai ales în mediile închise și protejate cum sunt societățile din provincie.

Nu au mai multe prejudecăți dar sunt mult mai rar confruntate. Filmul face o treabă bună în sensul ăsta. Pune o oglindă în fața felului în care ne-am construit societatea. Și confruntă inclusiv prejudecățile.

Echipa filmului „Acasă, My Home”, la TIFF

La gala premiilor TIFF ai purtat un tricou pe care scrie „Documentarul contează”. Crezi că publicul din România nu e conștient de asta sau e un manifest?

Cred că publicul din România vrea din ce în ce mai mult documentar. Regizorii au dovedit că sunt din ce în ce mai buni în craft-ul lor. Și cu toate astea documentarul e un sector destul de ignorat. E un sector prost finanțat din industria de film din România. În ciuda faptului că în ultimii cinci ani documentarul face la fel de multă vâlvă și creează la fel de mult succes în străinătate. Cu ocazia asta și publicul a devenit ceva mai interesat de acest gen de film.

Mesajul e o campanie pornită de producătoarea filmului, Monica Lăzăreanu-Gorgan, prin care încearcă să alinieze interesul local pentru filmul documentar cu interesul instituțiilor de stat pentru sprijinul documentarului. Noi am avut sprijin de la CNC pentru „Acasă”. Am primit finanțare și ne-au sprijinit și când ne-am dus la Sundance, unde a fost o cheltuială enormă. Doar că dacă raportezi finanțarea la eforturile pe care o echipă le depune pentru a realiza un film de genul ăsta o să vezi că de multe ori dă cu minus.

S-a vorbit în presă despre posibilitatea ca „Acasă” să intre în cursa pentru un Oscar, la categoria „Cel mai bun documentar”. La fel se vorbește și despre „Colectiv”, un alt documentar românesc cu mesaj social. Ce părere ai despre această categorie de film ca factor de influență în societate?

Sunt un pic mai detașat. Vin din jurnalism, așa că în film văd un mod de a spune o poveste. Asta ne influențează viețile. Avem nevoie de narațiuni individuale să ne ținem în frâu propriile persoane și avem nevoie de narațiuni colective să putem trece mai ușor peste traume. Povestea este indispensabilă pentru orice fel de om și orice fel de societate.

Crezi că „Acasă” va influența societatea? „Colectiv” a avut un efect puternic când a fost lansat dar apoi a venit pandemia și ne-am dat seama că suntem la fel de nepregătiți în sistemul sanitar. Aceste documentare au un impact. Dar e unul de lungă durată sau doar de moment?

E foarte narcisist să spui că schimbi lumea cu o poveste, indiferent care ar fi. E puțin deplasat. Dar ca să schimbi o chestie sistemică ai nevoie de picături în balanța de putere-opoziție sau abuz-dreptate. Fiecare film e o picătură în partea cealaltă a balanței care nu lasă abuzul să se manifeste și mai violent.

Acum 160 de ani aveam rromi vânduți în fața mănăstirilor ca vitele. Dacă nu existau mișcări care să contrabalanseze aceste obiceiuri nu aveam o familia Enache care să aibă acces la școală, job-uri, o locuință, etc. E o chestie care se cultivă în timp. Picătură cu picătură. Echilibrul e sensibil și delicat. Întotdeauna putem trăi extreme. Dar e important ca fiecare dintre noi să producă picăturile astea care ne țin pe noi înșine în control.

Documentarul la care lucrezi în prezent e despre un muncitor imigrant, un alt subiect care a fost discutat intens în presa din România. Având în vedere că vii din jurnalism, cum găsești echilibrul între material de presă și lungmetraj?

Nu știu dacă m-am gândit vreodată la asta. Experiența mea în presă a fost mai aparte. La Casa Jurnalistului am făcut un tip de jurnalism ceva mai creativ. Mai relaxat. Apoi m-am dus în investigație radicală. Am aflat că etica muncii de jurnalist mă ajută foarte mult în producția de film. Sunt mult mai rapid și mai sensibil față de mulți alți oameni care au lucrat în industria de film, unde lucrurile sunt mult mai lente. Eu am trăit în urgență în ultimii opt ani.

Însă în genul ăsta de film informația trece puțin pe locul doi în fața poveștii personale. De multe ori e mult mai puternică decât prezentarea contextului în sine. Ea creează o universalitate. Un pod de înțelegere între public și subiect. Unul din principiile în care cred e că ai nevoie de lucruri concrete ca să înțelegi concepte abstracte. Iar contextul e ceva abstract. Reporterul prezintă subiectul abstractizat. Iar noi suntem animale emoționale. Nu empatizezi la context. Empatizezi la povești.

Hai să vorbim despre „Acasă”. Problema marginalizării apare de mai multe ori în documentar. Cu cine socializa familia Enache? Era singura din Delta Văcărești?

În Delta Văcărești au stat tot felul de familii de-a lungul timpului. Prin anii 90 erau multe familii de turci. Pentru că acolo erau utilaje abandonate de Ceaușescu în timpul construcției lacului de acumulare. Între timp oamenii au părăsit locul și a rămas doar Gică Pescaru cu familia lui. De prin 2012 Gică a început să lucreze ca ghid pentru biologi, jurnaliști sau cercetători care veneau să studieze locul. Știa bine ecosistemul din Deltă. Deci avea o viață socială destul de activă. Plus că veneau și foarte mulți pescari la el.

E interesantă și atitudinea lui Gică în ceea ce privește societatea. A spus că a fugit de civilizație, deși avea o slujbă. Crezi că această ură față de societate e dată mai departe și copiilor lui? Și asta, din păcate, îi marginalizează și mai mult?

Nu a reușit să facă asta. El e patriarhul suprem. E definiția patriarhatului. Și deși avea mâna puternică și era sever, copiii lui nu au putut fi controlați. Pentru că au crescut într-un soi de libertate aproape radicală. Asta le-a dat personalitate. E unul din lucrurile care m-a fascinat la ei. Fiecare avea vocea lui. Erau autentici în felul lor. Asta s-a văzut cel mai mult când s-au mutat la oraș. Au avut parte de un anumit timp de confort care le-a oferit și mai multă libertate să se dezvolte individual.

Orașul și societatea îți oferă niște oportunități și te îndeamnă să fii independent. Asta s-a întâmplat și cu cei din familie. S-au îndepărtat mult de viziunea tatălui. Ei au fost crescuți într-un spirit de libertate ceea ce i-a făcut mai independenți de tată.

Este în documentar o scenă foarte interesantă și revelatoare despre Gică. Unul dintre copii răsfoiește o carte cu animale desenate pe care au primit-o cadou. Întreabă ce e asta, arătând spre o capră. În cadrul următor Gică aruncă cartea pe foc și spune că nu au nevoie de așa ceva. De ce crezi că are o reticență față de educație?

El a suferit foarte mult. A fost închis la un moment dat, prin anii 90. A stat vreo șase luni la închisoare, încă nu știu de ce, chiar și după atâția ani îmi dă alt răspuns la întrebare. Cred că a suferit un abuz, niște traume severe în pușcărie. Când a ieșit s-a izolat. A fugit de civilizație. Pe de o parte reticența vine din faptul că a suferit mult în societate.

Pe de altă parte cred că e un motiv foarte egoist. În acel moment, el era singurul din familie care știa să citească și să scrie. Toată lumea era dependentă de el. E o chestie foarte caracteristică omului traumatizat extrem.

E o poveste de familie, în esență, mai mult decât orice altceva. Tatăl crede că pierde controlul asupra familiei pentru că nu mai sunt în „sălbăticie”, când de fapt nu poate suporta gândul că pleacă, ceea ce se întâmplă în orice familie. Relația dintre Gică și Vali, fiul cel mare, e un punct important de focus în film. Cum vezi tu relația lor, din perspectiva unui tată?

Sper să nu ajung niciodată să fiu atât de deconectat de viața copilului meu. Gică era măcinat de multe alte lucruri care îl îndepărtau de o relație sinceră cu Vali. Sunt niște lucruri pe care aș încerca să le fac mai bine. Cred că frica lui Gică de a rămâne singur și de a suferi din nou l-a făcut să ia niște decizii proaste inclusiv în legătură cu fiul lui.

Cum se înțeleg în prezent?

Vali are un copil acum. Gică e mândru de el și de faptul că are un nepot. E o relație mult mai bună decât cea care apare în finalul filmului. Dar Gică încă suferă foarte mult că s-au mutat din Deltă. Acolo avea și o funcție socială. Avea parte de atenție pentru lucrurile pe care le știa. Simțea că e util.

Au fost momente în care a trebuit să pui camera jos? De exemplu, când se certau prea mult? Cum ai trăit momentele alea?

Ne-am atașat foarte mult. Am devenit din ce în ce mai implicați în momentul în care s-au mutat în oraș. Atunci au devenit și mai vulnerabili. Erau pierduți. Una din mize a fost să-i ținem aproape. Să nu fie despărțiți de părinți. Când ne-am atașat de ei, multe dintre lucrurile pe care Gică le făcea în mod natural nu prea mai mergeau.

Intrau în conflict cu lucrurile pe care le făceam noi ca ei să reușească în societate. Sau să aibă o viață mai bună, nu neapărat să reușească. Deci da, au fost momente când ne-am certat, mai ales pe teme legate de copii. Oricum Gică, oricât de radical ar fi, e un tip foarte înțelegător. Dacă îi explici și ești transparent o să înțeleagă. Mama a fost un super partener pentru noi. Ea chiar voia să-și vadă copii la școală și să le dea perspective mai bune.

Deci ea era fericită că s-au mutat din Deltă?

Absolut. Viața în Deltă a fost visul, nevoia și ambiția lui Gică, nu a celor din jurul lui.

Apropo de viața la oraș, ai spus că ai avut certuri cu Gică, dar sunt curios dacă ai vorbit și cu Vali despre faptul că mergea la păcănele. Cadrul cu el în sala de jocuri de noroc a fost schimbarea absolută de la sălbăticie la oraș. E un viciu foarte periculos și e exact lucrul de care Gică a încercat să-l țină deoparte.

Nu știu dacă mi-am permis. I-am dat un sfat în momentul în care a realizat că e o problemă. Mi-a zis că bagă prea mulți bani. Erau lucrurile de care Gică îi tot ferea pe ăștia mici. De autorități, în primul rând, avea marea frică să interacționeze cu autoritățile. Guess what? Autoritățile i-au super bătut în parc când i-au prins la pescuit. Apoi să se ia cu golănii și „vagabonțeli”, adică fix păcănele și anturaje dubioase. Exact asta s-a întâmplat. Slavă Domnului că nu s-au dus înspre droguri. Ne bucurăm cu toții de asta. Era o frică mare a lui Gică. Dar lucrurile se stabilizează. A fost o schimbare dramatică de mediu pentru toată lumea. O presiune super mare asupra lor. Ei nu au trăit cu robinete și toalete în casă. Și dintr-o dată trebuie să te comporți într-un fel anume, unul care era complet străin pentru ei. Putea fi mult mai rău și mai dramatic. Ceea ce m-ar fi durut foarte tare.

Ai spus că miza documentarului e să rezoneze cu cât mai mulți români. Când o să-l putem vedea cu toții? Va fi lansat pe HBO GO?

Urmează niște proiecții în București, pe 21 și pe 25 august, în cadrul evenimentului One World România. În septembrie va fi o proiecție specială în Delta Văcărești. Vrem să organizăm trei proiecții independente. O să avem și tururi prin Deltă cu ei. Va fi o experiență completă. Imediat după, cândva prin toamnă, nu știu exact când, va fi și pe HBO GO. ​