Radu Crăciun: Negocieri care nu se poartă

România își dorește să aducă deficitul bugetar la 3% în următorii 7 ani, într-un ritm de scădere de 0,74 puncte procentual pe an. Un astfel de plan care se dorește a fi negociat cu Comisia Europenă se bazează pe  facilitatea oferită, mai nou, țărilor aflate în procedură de deficit excesiv. Însă acordarea unei astfel de facilități, în cazul României, ar putea fi un cadou otrăvit, consideră Radu Crăciun într-o opinie publicată pe blogul personal.

Profilele țărilor beneficiare sunt pe alocuri extrem de diferite. Conform prognozei de primăvară a Comisiei Europene, atât în 2024 cât și în 2025, România va avea, de departe, cel mai mare deficit bugetar dintre toate țările UE. Deci da, și alte țări sunt în procedura de deficit excesiv, doar că ajustarea lor va fi mai mică decât a României.

În primăvară, Comisia Europeană nu părea convinsă de inversarea tendinței de creștere a deficitului României

Mai mult, în primăvară, Comisia Europeană nu părea convinsă de inversarea tendinței de creștere a deficitului României, prognoza identificând-o ca fiind singura țară în care deficitul bugetar nu va scădea nici în 2025.

Însă prezentarea planului de reducere a deficitului bugetar în 7 ani ca un succes al negocierii este un unghi de abordare eronat și, din păcate, câtuși de puțin nou. Cu sau fără limitările impuse de CE, era imperios necesar ca România să purceadă rapid, din propria inițiativă, la scăderea deficitului bugetar excesiv care pune în pericol echilibrul economic și o expune la riscuri semnificative.

Să ne înțelegem. Persistența unui deficit bugetar aduce o creștere continuă a datoriei publice

Cu cât deficitul este mai mare, cu atât datoria publică crește într-un ritm mai accelerat. Faptul că deficitul bugetar ar începe să scadă nu înseamnă decât că ritmul de creștere a datoriei publice va începe să încetinească. Dar ea va continua să crească de la nivelul record la care deja se află.

Desigur, există opinii care remarcă că 52% din PIB nu este un nivel al datoriei foarte ridicat în context european. Ceea ce se pierde din vedere este faptul că România se finanțează la unele dintre cele mai mari dobânzi din UE. Iar acestea nu fac decât să reflecte faptul că, chiar și la acest nivel al datoriei, investitorii percep deja România ca fiind o țară cu un nivel de risc mai ridicat. Pe drept sau pe nedrept, poate fi subiectul unei alte discuții. Însă ceea ce contează este percepția.

Al doilea aspect este legat de faptul că dobânzile ridicate și datoria în creștere nu vor face decât să crească cheltuielile aferente dobânzilor din buget. Ele deja reprezintă a patra cea mai mare categorie de cheltuieli, cu o valoare similară investițiilor pentru dezvoltare făcute din fonduri autohtone. În acest context, alegerea unui interval de 7 ani pentru ajustarea fiscală presupune o ipoteză nerealist de optimistă. Și anume,  faptul că în această perioadă, Europa, lumea, nu vor trece prin nicio criză majoră geopolitică, economică sau financiară. Greu de crezut…

Un astfel de eveniment îi va face pe investitorii financiari să își retragă banii din țările considerate riscante și să îi parcheze în active sigure. Iar titlurile de stat românești cu care se finanțează datoria publică în creștere cu siguranță nu vor intra în categoria activelor sigure. De aici derivă o întrebare cu o miză foarte importantă.

Având în vedere că 7 ani este o perioadă suficient de lungă pentru ca apariția unui context economic dificil să aibă o probabilitate ridicată, care e planul B al României?

Cum își va finanța datoria publică în lipsa investitorilor străini pe un ritm atât de lent de reechilibrare a bugetului? E o întrebare teribil de importantă care nu are decât două răspunsuri posibile: fie la dobânzi și mai mari decât cele de acum, fie deloc. Cu cel de al doilea scenariu ne-am întâlnit cu prilejul crizei din 2008. În acel moment, confruntată cu fuga investitorilor în active sigure, România a trebuit să apeleze la FMI și UE pentru finanțarea datoriei publice. Care, atenție, raportată la PIB, era aproximativ o treime din cea actuală.

Însă, așa cum știm deja, astfel de finanțări vin la pachet cu decizii dure de austeritate care, pe termen scurt, duc la un șoc fiscal și economic. Deci succesul prelungirii cu 7 ani a reducerii deficitului bugetar este o variantă în esență riscantă pentru România, în condițiile în care perioada este suficient de lungă pentru ca un eveniment geopolitic sau economic major să aibă loc.

Din acest motiv, în locul unei ajustări șoc, pe care ar presupune-o finanțări de ultimă instanță ale instituțiilor financiare internaționale, o ajustare administrată de guvern pe o perioadă mai scurtă ar fi de dorit. Iar asta nu ar trebui facuta prin curmarea investitiilor, mai ales ca, pe parcursul celor 7 ani, incepand cu anul 5, intrarile nete de fonduri europene se vor transforma in iesiri.

 Banii in buget sunt fungibili, iar deficitul este produs din numeroase alte categorii bugetare care au nevoie de o cu totul alta eficienta a colectarii si administrarii. In conditiile in care cheltuielile rigide, greu de modificat, din buget au atins 75%, taierea investitiilor este calea cea mai usoara, dar si cea mai nocivă pentru dezvoltare.

Iar asta nu ar trebui făcută prin curmarea investițiilor, mai ales că, pe parcursul celor 7 ani, începând cu anul 5, intrările nete de fonduri europene se vor transforma în ieșiri. Banii în buget sunt fungibili, iar deficitul este produs din numeroase alte categorii bugetare care au nevoie de o cu totul altă eficiență a colectării și administrării.

În condițiile în care cheltuielile rigide, greu de modificat, din buget au atins 75%, tăierea investițiilor este calea cea mai ușoară, dar și cea mai nocivă pentru dezvoltare.