Razboiul Estului intra in faza deciziilor critice
Acum un an, regimul Ianukovici isi traia ultimele zile. Agonia puterii pro-ruse de la Kiev, incovoiata sub presiunea in crestere a Euro Maidanului insangerat, provoca deopotriva sperante si ingrijorari. Un tsunami se apropia de Ucraina, dincolo de entuziasmul si dorinta eroica a tinerilor pro-europeni din centrul capitalei de a-l vedea pe incruntatul lider rusofil al tarii plecat cat mai repede de la putere.
Pe 23 februarie 2014, în ultima zi a Olimpiadei de la Soci (Crimeea nu fusese încă anexată şi, fireşte, nici războiul din Estul Ucrainei nu începuse), atrăgeam atenţia, în articolul „Un elicopter pentru Ianukovici! Criza Ucrainei şi preliminariile războiului la periferia Europei”, că, imediat după ce îşi va fi încheiat obligaţiile protocolare de gazdă faţă de oaspeţii prezenţi la Jocurile Olimpice, Putin „îşi va sufleca mânecile” şi se va răzbuna pe Ucraina, pentru ceea ce începuse deja să numească, ameninţător, „lovitura de stat fascistă de la Kiev, susţinută de serviciile secrete occidentale”.
Spuneam atunci: „Crede cineva că Rusia este dispusă să accepte că va rămâne fără Sevastopol, portul de la Marea Neagră unde flota rusă tocmai şi-a reînnoit acordul de staţionare până în 2042, fără Crimeea, fără Harkov sau Donetsk, fără capacităţile industriale comasate din estul Ucrainei, atât de utile economiei ruse? Că va accepta să vadă, peste câţiva ani, instalaţii NATO montate la Yalta, acolo unde Stalin împărţea cândva lumea de la egal la egal cu anglo-americanii, în cea mai teribilă înfrângere geostrategică pe care ar suferi-o Imperiul Rus? […] Plecarea lui Viktor Ianukovici de la putere, presupunând că ar fi rapidă şi fără alte convulsii ale sistemului (preşedintele pare, într-adevăr, părăsit de instituţiile de forţă ale statului, pe modelul Ceauşescu, dar s-ar putea să se mai zbată câteva zile, la încurajarea Moscovei) nu va rezolva nici pe departe multiplele crize ale societăţii ucrainene: de reprezentare politică, de sustenabilitate economică, de identitate etno-culturală, de opţiune strategică. Dimpotrivă, deşi ştiu că poate părea surprinzător ceea ce spun, eu cred că le va accentua!
În fond, Ucraina nu are o istorie de stat naţional (decât foarte recentă), nu are experienţa unui proiect naţional suveran, nu are maturitatea unui stat modern, a unei democraţii funcţionale (nu a avut-o niciodată) şi toate problemele dormante pe vremea controlului sovietic sau, mai nou, a celui autocratic, vor izbucni cât de curând într-o Ucraină liberă şi anarhică”.
Din păcate, predicţiile din februarie anul trecut s-au adeverit. Crimeea a fost anexată de Vladimir Putin cu ceremonie oficială şi „Tratat” (ratificat de Duma de Stat a Rusiei) în mai puţin de trei săptămâni, în total dispreţ faţă de dreptul internaţional, fără să se fi tras un singur glonţ. Occidentul şi Rusia se confruntă astăzi în al doilea Război Rece, a cărui perspectivă o evocam limpede (vezi articolul din 1 martie 2014), în pofida vocilor formaliste ale establishmentului, care încercau să minimalizeze gravitatea tensiunilor.
Regiunea Donbas îşi duce traiul chinuit sub un asediu interminabil. Ucraina este în plin război cu Rusia, de aproape un an, aşa cum observă acum şi alţi comentatori occidentali. Nu e vorba acolo de niciun război civil, să fim înţeleşi, este literalmente agresiunea militară a Rusiei asupra Ucrainei, cu armament greu şi ofiţeri instruiţi, menită să decupeze flancul sud-estic al Ucrainei şi să asigure o legătură terestră Crimeei cu Rusia. Tot aşa cum anexarea Crimeei nu au înfăptuit-o localnicii din peninsulă, prin pseudo-referendumul lor, ci în mod evident celebrii „omuleţi verzi” fără însemne pe uniforme, din trupele speciale ale Federaţiei Ruse, infiltrate printr-o graniţă atât de vulnerabilă.
INTERVIURILE HotNews.ro