Reabilitarea Iranului va schimba raporturile de putere in Orientul Mijlociu. De ce este Europa dornica de colaborare, iar America inca reticenta?

Idei şi puncte cheie:

• Pe 14 iulie a.c., la Viena, cele şase mari puteri ale lumii (în format „P5+1” sau „E3/UE+3”, titulatura depinzând de perspectiva, globală sau europeană, asupra componenţei Grupului) au ajuns la un Acord final cu Iranul în privinţa controversatului program nuclear al Teheranului, după nouă ani de negocieri dificile;
• Acordul, numit Joint Comprehensive Plan of Action (JCPOA), va intra în vigoare în 90 de zile de la anunţare (deci, la jumătatea lunii octombrie a.c.), după Rezoluţia Consiliului de Securitate al ONU, urmând însă a se confrunta în acest interval şi cu o dezbatere foarte serioasă, cu rezultat incert, în Congresul Statelor Unite, dominat de republicani;
• Dacă va fi respectat in integrum, Acordul va dura până în octombrie 2025;
• În esenţă, acest Acord este menit să ofere garanţii tehnice că, în condiţiile unei stricte aplicări şi a unui control corespunzător, Iranul nu va putea produce arma nucleară înainte ca experţii străini acceptaţi în sistemul de monitorizare permanentă a instalaţiilor să detecteze o eventuală schimbare de intenţii a Teheranului. Practic, ca rezultat al scăderii semnificative a capacităţii de îmbogăţire a uraniului, perioada necesară fabricării unei bombe va creşte de la trei luni, cât este estimată în prezent, la cel puţin douăsprezece luni, timp considerat suficient pentru ca marile puteri să poată să reacţioneze;
• În schimb, Iranul va beneficia de o ridicare graduală a sancţiunilor economice internaţionale, care îi va permite să iasă din izolare şi să revină pe pieţele lumii, în special ca mare exportator de hidrocarburi, dar şi pe alte dimensiuni comerciale necesare redresării economiei interne, sever afectată de embargoul din ultimii ani;
• Consecinţele politice şi economice se vor regăsi în special pe plan regional, constând în creşterea puterii şi influenţei Iranului în Orientul Mijlociu, ceea ce contravine puternic intereselor marelui său rival, Arabia Saudită, şi evident Israelului. Consecinţe vor fi însă şi pe plan global, intrarea în ecuaţie a unui „nou” mare exportator de petrol şi gaze, flămând de venituri şi dornic să vândă cât mai mult şi cât mai repede, urmând să prelungească decenii la rând paradigma energiei bazate pe hidrocarburi şi să zădărnicească investiţiile în tehnologiile energiilor alternative;
• Cele şase monarhii arabe sunnite din Consiliul de Cooperare al Golfului, între care se disting Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite, s-au arătat iritate de succesul diplomatic al Iranului, precum şi de declaraţiile asertive ulterioare ale regimului de la Teheran („contradictorii”, conform comunicatului CCG), declaraţii care sugerează, oarecum ameninţător pentru supremaţia sunnită din regiune, o viitoare susţinere a comunităţilor şiite din Orientul Mijlociu, acum de pe alte poziţii;
• Deschiderea Iranului în relaţia cu lumea occidentală ar putea grăbi adoptarea unor reforme interne şi chiar formarea unei opoziţii politice la regimul actual, ceea ce se întâmplă, de regulă, în toate sistemele autoritare care încep „să respire”, şi în care oamenii prind gustul libertăţilor, dorindu-şi ulterior din ce în ce mai mult;
• Vorbind de puterile regionale din Orientul Mijlociu, se cuvine a fi menţionată importanţa crucială pentru proiectele energetice ale Coridorului European Sudic a viitoarei relaţii Turcia-Iran, afectată în ultimii ani de poziţiile politice divergente în criza siriană, cu Iranul susţinând regimul allawit al lui Bashar al-Assad şi cu Turcia cerând până nu demult (practic, până la ascensiunea îngrijorătoare a Statului Islamic) plecarea liderului de la Damasc şi transferul de putere spre sunniţi. Pe scurt, trebuie spus că valorizarea energetică europeană a Iranului va fi imposibilă fără cooperarea cu Turcia, aflată într-o poziţie-cheie pentru orice proiect de gazoduct care şi-ar propune alimentarea Europei prin Coridorul Sudic;
• Statele Unite, prin vocea preşedintelui Obama, au salutat Acordul dar au avut o atitudine rezervată faţă de Iran, anunţând că păstrează inclusiv „opţiunea militară” în cazul nerespectării de către Teheran a prevederilor, ceea ce probabil a avut intenţia de a calma frustrarea a doi vechi aliaţi ai Americii din Orientul Mijlociu, respectiv Israelul şi Arabia Saudită;
• Rusia a susţinut încheierea Acordului, sperând probabil într-o viitoare relaţie bună pe termen lung cu Iranul (în antiteză cu aversiunea tradiţională a Teheranului faţă de Washington), deşi consecinţele economice ale liberalizării exporturilor iraniene de petrol şi mai ales de gaze par să nu avantajeze Rusia, cel puţin la prima vedere. Pe de altă parte, Teheranul s-a arătat până acum destul de prudent în a se apropia politic de Moscova, probabil pentru a menaja sensibilităţile puterilor europene;
• Uniunea Europeană pare mult mai interesată în prezent de reinserţia internaţională a Iranului, decât Statele Unite, pe de o parte din motive economice (pentru că doreşte să-şi asigure surse alternative de hidrocarburi, reducându-şi astfel dependenţa de Rusia, vezi utila analiză de politică energetică „Europa şi opţiunea iraniană a gazelor”[1], Laurenţiu Pachiu), pe de altă parte diferenţa de atitudine fiind întemeiată pe motive politice, Statele Unite fiind mult mai receptive la lobby-ul evreiesc şi având o majoritate republicană în Congres, în mod tradiţional mai apropiată şi mai angajată în parteneriatul cu Israelul decât oricare din ţările importante ale Uniunii Europene.

*

Anunţarea Acordului final cu Iranul (JCPOA) era oarecum previzibilă, după convenirea principiilor sau acordului-cadru de la Lausanne, în primăvară (am scris, acum trei luni, pe această temă[2]), deşi tensiunea şi incertitudinea au fost prelungite, ca de obicei în asemenea situaţii, până în ultimul moment, termenul limită al negocierilor fiind chiar prelungit.

Puterile nucleare oficial recunoscute, adică membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite (SUA, Marea Britanie, Franţa, Rusia şi China, pe scurt P5) plus Germania au acceptat să dea credit politic regimului de la Teheran şi să scoată Iranul din izolarea internaţională decisă prin Rezoluţia ONU din 2006, în schimbul garanţiilor (atent monitorizate, dealtfel) de menţinere a programului nuclear la un nivel care să facă imposibilă fabricarea armei nucleare pe termen scurt. În detaliu, termenii acordului pot fi consultaţi în prezentarea făcută de Ellie Geranmayeh[3] pentru European Council on Foreign Relations.

Reabilitarea Iranului este unul dintre cele mai importante şi mai pline de consecinţe procese politice actuale. Argumentele, în cele din urmă, au prevalat. Fără îndoială că nu lipsesc nici contraargumentele la ideea ridicării sancţiunilor. Principalul este chiar neîncrederea în regimulislamic de la Teheran, care şi-a arătat nu o dată ostilitatea faţă de valorile şi interesele occidentale. Sigur că, după alegerea preşedintelui considerat „moderat” Hassan Rouhani, în vara lui 2013, atitudinea de sfidare a Vestului s-a mai atenuat şi primele măsuri de deschidere a Iranului (inclusiv în politicile interne) şi-au făcut apariţia.

Ţările arabe din Golf, în special Arabia Saudită, nu privesc cu ochi buni revenirea Iranului pe scena politico-diplomatică. Viitoarea competiţie pentru investiţii occidentale este ca şi pierdută, în condiţiile în care „noul venit” pe piaţă va oferi avantajele unui teren însetat de capital, dar cu o infrastructură pe care se poate clădi. Iranul, chiar în condiţiile embargoului prelungit care i-au vlăguit economia, este o ţară cu un bagaj de dezvoltare redutabil, educată, cu o tradiţie instituţională şi a serviciilor publice funcţionale, şi cu un potenţial de conectare cu lumea dezvoltată mult mai ridicat decât statele arabe. Nu intrăm aici în detalii istorice, dar comparaţiile între perşi şi arabi, pe toate palierele şi după toate criteriile, nu îi avantajează pe cei din urmă.

Reluarea legăturilor cu lumea occidentală ar putea avea un efect profund inclusiv asupra societăţii iraniene. Deschiderea treptată a ţării, paradoxal, nu va „legitima” neapărat regimul actual, ci va trezi dorinţa iranienilor de a trăi mai liber şi mai bine. Calculele marilor puteri din această perspectivă sunt, cred, corecte. Reangajarea Iranului pe ruta cooperării internaţionale motivate este cel mai sigur mod de a responsabiliza şi de a face regimul islamic mai puţin periculos decât este în prezent, precum şi de a reduce şansele revenirii facţiunii radicale la putere, după previzibila succesiune a ayatollahului Ali Khamenei.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro