Relația fragilă Turcia-NATO. Cum se văd lucrurile din interiorul Turciei

Chiar dacă există o doză mare de scepticism în Turcia vis-a-vis de NATO, existînd și o cooperare periodică cu Estul, Turcia nu își poate permite luxul de a nu fi parte a NATO. Chiar dacă echipele de „euroasianiști”, „kemaliști” și „antiimperialiști” turci inițiază discuții aprinse în societatea turcă pledînd pentru diversificarea parteneriatelor politice ale Turciei, nu se știe cît este de capabilă Turcia să inițieze și să mențină astfel de parteneriate, scrie pe Contributors.ro Violeta Stratan İlbasmış, jurnalistă care trăiește în Turcia, colaboratoare la publicația 12Punto.com.tr

Subiectul relației Turcia-NATO; rolul, statutul, dar și comportamentul Turciei în NATO este analizat, comentat, discutat și criticat de specialiști ai domeniului, analiști și studenți din diverse țări. Acest lucru se întîmplă pe motiv că numele Turciei apare des în știrile de politică externă, cu precădere în perioada Summit-urilor NATO. Din punct de vedere geografic Turcia are o poziție strategică care conferă țării atît avantaje, cît și dezavantaje. În cadrul NATO Turcia este văzută drept o ușă spre complicata geografie a  Orientului Mijlociu și un actor important la Marea Neagră, dar și la Marea Mediterană. Poziția pe harta lumii îi sporește capitalul geostrategic, dar o fac vulnerabilă în raport cu vecinii săi sau cu alte țări din proxima vecinătate. De-a lungul timpului Turcia a fost criticată pentru acțiunile sale sau poziția luată în cadrul NATO, asta deoarece nu întotdeauna interesele naționale ale Turciei coincideau cu interesele celorlalte țări membre NATO. De aceea, în sursele media internaționale Turcia s-a ales cu etichete precum „copilul neascultător al NATO”, „călcâiul lui Ahile din cadrul NATO”, „problema din sânul NATO”, partener complicat sau „calul troian al NATO”.  

Acest articol s-a „copt” mult timp. Discuțiile din mediul public turcesc, dar și agenda complexă de politică externă a țării m-au făcut să îmi pun zeci de întrebări referitor la statutul pe care îl are Turcia în cadrul Alianței Nord-Atlantice. Iar răspunsurile la aceste întrebări am considerat că e bine să le împart și cu alți curioși ai subiectului.

Dezacordurile mai vechi și mai noi pe probleme precum războiul din Siria, PKK/YPG, gruparea FETO, Rusia, Israel, Cipru, Marea Egee, Libia sau islamofobia au determinat publicul din Turcia să interogheze din nou relația țării lor cu NATO. Cererea Turciei de aderere la grupul BRICS (cerere despre care turcii au aflat inițial dintr-o știre Bloomberg, apoi rușii au confirmat că există o astfel de cerere), intenția de a dezvolta pe larg relațiile comerciale cu țările sudului global sunt doar cîteva dintre factorii care au contribuit la intensificarea discuțiilor despre rolul și statutul Turciei în NATO și despre căutarea unei alternative, fie ea chiar și una economică. Acesta este un subiect despre care se scrie mult și în Turcia, iar cei care alimentează aceste discuții sunt cei care se identifică a fi antiimperialiști (cu o poziție critică fermă anti-NATO, anti-SUA), a celor care se identifică a fi euroasianiști, care își doresc o apropiere de Rusia, China, dar și de țările turcice din Asia Centrală. O poziție destul de critică o au și „kemaliștii” – adepții ideologiei lui Atatürk, care ar putea fi incluși în tabăra antiimperialiștilor. 

Cum a devenit Turcia țară NATO?

Turcia nu a devenit membră NATO ușor și rapid. Prima cerere a Turciei la NATO a fost depusă la 11 mai 1950, dar ulterior a fost respinsă. Partidul Democrat, care ajunsese la putere în Turcia la 14 mai 1950 a crezut că dacă va trimite 4.500 soldați turci pentru a lupta în Războiul din Coreea, cererea Turciei va fi acceptată. Dar și de această dată cererea a fost respinsă. Turcia urma să devină oficial membră NATO 2 ani mai tîrziu, la 18 februarie 1952.

Aderarea Turciei la NATO în perioada Războiului Rece nu numai că a îndeplinit nevoia de securitate împotriva URSS, ci și a grăbit procesul de occidentalizare a țării, proces care era în desfășurare deja de mai mulți ani. Sub auspiciile Angliei și SUA, prin intermediul Doctrinei Truman și al planului Marshall a fost stopată expansiunea sovietică din perioada Războiului Rece. Stalin avea pretenții față de strâmtorile Bosfor și Dardanele, iar URSS reprezenta o amenințare pentru securitatea Turciei la acea vreme. Conducerea Turciei și-a dat seama că nu ar putea face față de una singură amenințării URSS, de aceea aderarea la NATO a fost o necesitate impusă de circumstanțele geopolitice de la începutul Războiului Rece.

Fiind sigură că Turcia va întări flancul sudic al NATO, SUA au susținut cererea Turciei de aderare la NATO, în ciuda obiecțiilor mai multor state precum Marea Britanie, Franța, Danemarca, Belgia sau țările scandinave. După ce Turcia a devenit membră NATO, aceasta a urmat o politică pro-americană în cadrul NATO și a permis SUA să deschidă baze militare pe teritoriul său.  Astăzi, Turcia e singura țară musulmană – membră NATO, unul dintre cei mai puternici membri ai alianței, unul dintre primii cinci aliați care contribuie la operațiuni militare. Dintre cei 32 de membri se află în top 10 în ceea ce privește plățile contribuțiilor în alianță.

Puciul eșuat din 2016 – un punct de cotitură în relația Turcia-NATO

Pe lîngă efectele pozitive pe care le-a avut NATO asupra Turciei, există totuși și efecte negative pe care comentatorii turci nu se sfiesc să le vocifereze. În societatea turcă, o bună parte din cetățeni afirmă că loviturile de stat din 1960, 1980, nu ar fi fost posibile fără implicarea SUA. Lovitura de stat eșuată din 2016, la fel se crede că a putut avea loc doar cu imixtiunea SUA, din moment ce clericul Fethullah Gülen (considerat a fi creierul acestei lovituri eșuate) se află în exil în SUA și nu a fost extrădat autorităților turce, cu toate că acestea au cerut acest lucru. Relațiile dintre Turcia și SUA au avut de suferit în urma acestei lovituri de stat eșuate, iar Putin a fost primul șef de stat care l-a telefonat pe Erdoğan după puciul eșuat. Apropierea dintre Turcia și Federația Rusă a fost inițiată în 2016, pentru ca ulterior Ankara să demareze cu Moscova procesul de achiționare a sistemului rusesc de apărare aeriană S-400. Decizia Turciei de a achiziționa acest sistem a dus la răcirea relației sale cu NATO, după care a urmat un val de critici dintre cele mai aspre din partea aliaților, care au văzut în acest pas al Turciei o apropiere față de Rusia.

SUA au avertizat Turcia de efectele negative pe care le va avea achiziția S-400 de către Turcia asupra securității alianței occidentale. Turcia nu a dat ascultare avertismentelor și a fost exclusă din programul F-35 și supusă sancțiunilor CAATSA. Sancțiunile impuse Turciei de către SUA după achiziționarea sistemului de apărare aeriană S-400 din Rusia a făcut ca Turcia să își întoarcă fața și mai mult spre est. Politica de neutralitate activă urmată de Turcia în războiul ruso-ucrainean îi îngrijorează și pe cei care cred că Turcia s-a desprins de Occident.

Prima criză care a pus la îndoială poziția Turciei în alianța militară NATO poate fi considerată blocarea de către președintele SUA Johnson a inițiativei Turciei de a debarca în Cipru pentru a asigura securitatea ciprioților turci, debarcare care a avut loc acum 50 de ani și pe care Turcia o numește „operațiune de pace”. Anterior acestei operațiuni în Cipru, în Turcia existau deja voci care spuneau că prin aderarea Turciei la NATO politica externă a Turciei a îndepărtat țara de la principiile lui Atatürk și a devenit un „satelit” al Occidentului și că superiorii NATO au prejudiciat independența Turciei.

Răspunsul debarcării Turciei în Cipru a fost dat de către SUA prin impunerea unui embargo, care a dus la creșterea și mai mult a tensiunii politice dintre SUA și Turcia. Bülent Ecevit, prim-ministru al Turciei de la acea vreme a adoptat o politică externă critică față de SUA. Potrivit lui Ecevit, NATO era o povară prea grea pentru Turcia și devenise prea dependentă de SUA. De aceea în 1978, după ce Ecevit semnează un document politic bazat pe „bună vecinătate, prietenie și cooperare” cu URSS, acesta efectuează o vizită la Moscova.

Anii 80-90 au fost o perioadă în care Turcia a încercat să își revină atît politic, cît și economic după lovitura de stat de la 12 septembrie 1980, dar sentimentul anti-NATO sau anti-SUA creștea tot mai mult în societatea turcă. Politica externă a Turciei a fost compatibilă cu politicile NATO din 1980 până în 1991. Invazia Kuweitului de către Saddam Hussein în 1991 a făcut ca Turcia să-și recapete importanța strategică în ochii Statelor Unite.  

În urma loviturii de stat eșuate din 2016 Turcia a criticat SUA pentru lipsa de sprijin în ceea ce privește gruparea teroristă a clericului Fethulan Gülen (FETO). În schimb, SUA au sprijinit cu arme și muniții militare gruparea YPG/PKK, care luptau contra DAESH (Statul Islamic) pe teritoriul Siriei. Această stare de lucruri a determinat Turcia să pună iarăși sub semnul întrebării relațiile dintre cele două țări și structura NATO. Chiar dacă Erdoğan a criticat NATO pentru faptul că Turcia a fost lăsată singură de Alianță în eforturile sale de a preveni PKK/PYD, FETO, DAESH și teroriștii străini, totuși nu a existat nicio încercare în politica externă a Turciei de a părăsi NATO sau de a căuta o alternativă. „Hei NATO, unde ești? Luptăm atât de mult. Turcia nu este membră a NATO? Unde ești?” este declarația președintelui Erdoğan făcută în martie 2018, cînd spunea că Turcia a rămas să lupte singură în Siria.

În urma declanșării războiului dintre Rusia și Ucraina, în ceea ce privește Rusia, Turcia a adoptat o politică diferită în comparație cu ceilalți membrii NATO, lucru pentru care iarăși a fost criticată.

Au încredere turcii în NATO? Ce spun sondajele?

Rezultatele unui sondaj realizat de compania MetroPOLL în aprilie 2022, în care turcii au fost întrebați dacă „Este NATO de încredere?” arată că 26,4% dintre participanți au răspuns „da” la întrebare, 65,3% dintre participanți au răspuns „nu”.[1]  Datele altui sondaj, efectuat de compania ADEDA în 2021, arată că  84,6% dintre participanți au răspuns „nu” la întrebarea „Credeți că NATO protejează interesele Turciei?”, iar rata celor care au răspuns „da” la aceeași întrebare este de doar 15,4 la sută[2].

Mai mulți lideri de opinie turci afirmă că Turcia nu ar trebui să facă parte din nicio alianță. Spre exemplu, din cauza statutului său de aliat NATO, Turcia nu are libertatea de manevră pe plan internațional, nu poate dezvolta relații strategice cu Rusia sau China. În concepția strategică a NATO, Rusia este văzută drept o „amenințare”, iar China „rivalul principal”. Pentru Turcia însă, Rusia nu este o „amenințare” și nici China „rivalul său principal”. Criticii NATO afirmă că din cauza afilierii la NATO, Turcia trebuie să respecte deciziile alianței chiar dacă sunt în detrimentul intereselor acesteia. Ceea ce este în avantajul NATO, este în dezavantajul Turciei. Extinderea NATO este în beneficiul SUA, dar nu aduce prea multe beneficii Turciei. Extinderea NATO poziționează Turcia împotriva vecinilor săi. Extinderea influenței NATO la Marea Neagră este în beneficiul SUA, dar în detrimentul Turciei.

Potrivit diferitor surse media, în perioada 2009-2022 Turcia a respins cel puțin șase rezoluții NATO apelînd la dreptul de veto. Ultima blocare este cea a aderării Suediei și Finlandei la NATO.[3]

Turcii, indiferent de culoare politică se arată extrem de deranjați cînd li se amintește sau își amintesc ceea ce a declarat George Soros în 2002 aflîndu-se într-o vizită în Turcia: „Cel mai bun produs de export al Turciei este armata sa”. Această declarație este văzută de către turci drept o insultă la adresa armatei turce, dar și la adresa întregii societăți turce.

Politica externă a Turciei este trasată de poziția sa geografică. Cînd are probleme cu SUA, Turcia se apropie tot mai mult de Rusia. Cînd apar tensiuni cu Rusia, Turcia se îndreaptă către SUA, iar cînd are probleme cu amândouă, găsește refugiu politic în relația cu Uniunea Europeană.  Din punct de vedere instituțional, Turcia este conectată cu occidentul (membră NATO, membră a Consiliului Europei, țară candidată la aderarea la UE), dar „corpul” său se află pe continentul asiatic, acolo unde se află și cei doi mari parteneri de comerț extern: Rusia și China.- Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro