Remus Cernea şi Ateismul 2.0
Parafrazând-o pe Katherine Hepburn, momentul potrivit ca să iei o decizie finală despre religie nu e niciodată. Însă nu aşa judecă d-l Remus Cernea, care a aruncat piatra în baltă, iar proverbialii zece înţelepţi se chinuie acum s-o scoată – plus Radu Mazăre, cu metodele lui bruşte, neortodoxe. Numai de lipsă de curaj nu-l putem acuza sau de inconsecvenţă: el cel puţin nu s-a sucit în păreri ca senatoarea fomistă Cristina Anghel sau mulţi alţii, după intrarea în parlament.
Sunt două lucruri de zis în privinţa raportului stat-biserică. D-l Cernea le-a atins tangenţial, nefiind dânsul o natură analitică sau charismatică în rostire, deci e bine să le discutăm aici dechis. Există nuanţe ignorate atât de tânărul eco-deputat, cât şi de brutalii săi adversari, precum arhiepiscopul de Tomis, care i-a recomandat să se caute la bibilică.
Întâi, chestiunea de bază, în fundalul acestor dispute, că o recunoaştem sau nu: îl face religia pe om mai bun sau dimpotrivă? Aici mi-e teamă că suntem cam provinciali şi smuciţi în păreri, împrumutând argumente din Vest, ca în toate cele, doar că unele depăşite. Lumea civilizată a renunţat la exterminarea intelectuală a adversarului pe temele astea; acomodarea is the new black. Radicalismul religios a avut mereu presă proastă, în special după 11 septembrie 2001. Mai nou însă, celebrităţile radical-atee precum Dawkins sau Hitchens (nu-i ştiţi? păcat: de la ei îşi iau militanţii noştri ideile) au devenit de asemenea pasé, cum zice un excelent articol în The Spectator.
Noul ateism, versiune 2.0, nu mai vede religia ca forţă a răului; acceptă că ateii pot fi la fel de imorali sau distrugători ca şi credincioşii; şi înţelege că respingerea credinţei nu e o cale garantată către virtute, ci, uneori, către aroganţă. Sau limitare intelectuală: după un autor, ateii militanţi seamănă cu nişte palavragii simpluţi care agaţă oameni în faţa cinematografului şi-i plictisesc demonstrând că Leonardo DiCaprio nu a murit în scufundarea Titanicului. Lucru adevărat, dar irelevant: cel mai idiot spectator ştie asta, dar se poate totuşi bucura de film dintr-un milion de alte motive.
E ridicol să vezi în babele care pun lumânări la vii şi morţi ameninţarea unei Al Qaeda creştine; sau în hoardele de bacalaureaţi care n-au habar de genetică şi evoluţionism, vreun ascendent al creaţionismului. Cel mai probabil, e doar analfabetism cu diplomă ce ignoră cu egală jovialitate Biblia şi Originea Speciilor. Clerul mărunt, fără educaţie, poate avea păreri surprinzător de nuanţate, dacă vă amintiţi de preotul din După dealuri. Invers, vasta majoritate a ateilor nu sunt caricaturi umane precum tovarăşii demolatori de biserici din generaţia Iliescu. Cu cât ierarhia BOR realizează asta mai repede şi renunţă la demonizări paleolitice, cu atât mai bine.
Asta e problema de fundal. Mai vizibilă în prim-plan, în special prin polemica de zilele astea, e cea de politică publică: să fie bisericile finanţate public sau nu? Ateii militanţi insistă pe separarea sferelor publică şi privată, pe model american. BOR se opune spunând că finanţarea de la buget e o compensare pentru trecutele exproprieri, de la Cuza până azi; celelalte culte stau pitite în spatele ortodocşilor, la free riding.
Ideea de restitutio in integrum e greu de apărat, nu doar juridic, dar şi moral, în special cu referire la Cuza. Secularizarea proprietăţii mânăstirilor în 1863 nu a lovit într-o biserică naţională aşa cum arată ea azi, ci în mare parte în mânăstiri „închinate“, cu statut extrateritorial, aparţinând de Muntele Athos şi Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria sau Ierusalim, unde făceau „export de profit“. Guvernul român a oferit o sumă în compensare, refuzată de Patriarhul de Constantinopol, care spera în anularea legii prin presiuni externe.
E greu de susţinut azi, juridic şi moral, că BOR ar fi preluat aceste drepturi litigioase de la călugării greci, ce operau într-un soi de paradis fiscal (scuze, Cipru, n-a fost cu intenţie). Dacă ar insista, ar fi încadrată imediat de d-l Ponta ca „samsar imobiliar“ şi impozitată cu 80%, după cum ne-a explicat zilele trecute. Cu exproprierea cealaltă, comunistă, BOR iarăşi nu are un caz limpede: multe proprietăţi le-a luat îndărăt după ’90; noi mânăstiri au apărut, sub înlesnirile legale; iar dacă socotim şi înghiţirea Bisericii Greco-Catolice, nu se ştie dacă, la un calcul atent, BOR nu iese până la urmă beneficiar net.
Unde greşesc însă militanţii e în aceea că rămân la teorii aeriene şi n-au idee despre realitatea din instituţii. În primul rând, aceea că o bună parte din banii publici merg la susţinerea moştenirii istorice, lucru valabil nu doar pentru BOR, dar mai ales pentru catolici şi luterani. La cum arată parohiile astăzi, s-ar prăpădi o sumedenie de biserici de patrimoniu fără fonduri centrale. E drept că bugetele publice sunt enervant de opace şi lucrurile astea nu sar în ochi, dar când propui ceva, e bine totuşi să faci efortul de rigoare.