Reprezentare politică și democrație reprezentativă

Idealul politic al „democrației” a rămas legat, mai bine de 2000 de ani, de orașele-stat din antichitatea greacă. Participarea directă a cetățenilor la treburile publice era singura conceptualizare a democrației, a ideii că puterea (kratos) este exercitată de popor (demos). Polisul Atena avea, la momentul ei maxim de expansiune politică și comercială, doar 150.000 de locuitori, iar cetățenia era un privilegiu. Abia în urma Revoluției Americane și Revoluției Franceze se consfințește o altă viziune, radical nouă, în care cetățeanul statului modern nu participă direct la deciziile publice, ci deleagă autoritatea unui reprezentant.

Prima utilizare a sintagmei „democrație reprezentativă” este consemnată istoric când Alexander Hamilton, unul dintre Părinții Fondatori ai Statelor Unite, a alăturat cei doi termeni într-o scrisoare datată 19 mai 1777. El îi încredințează atunci Guvernatorului Morris, din New Jersey, următoarele rânduri: „O democrație reprezentativă, în care dreptul de a fi ales este consfințit și reglementat, iar exercițiul autorităților legislative, executive și judiciare este învestit în persoane selectate, alese în mod real și nu în mod nominal de către popor, va fi, în opinia mea, un regim al fericirii, ordinii și stabilității”. Influențat de dezbaterile din Franța, spiritul american căuta, pragmatic, o soluție la problema construcției instituționale: cum vor fi soluționate problemele în statul-națiune modern, cu un teritoriu extins și o populație numeroasă?

Conceptul de „reprezentare politică” este, sau cel puțin pare, astăzi un termen ușor de înțeles. Într-un regim democratic, opiniile cetățenilor sunt reprezentate în alegeri de partidele politice, apoi interesele lor sunt negociate în instituția legislativă și, ulterior, puterea executivă le pune în practică. Alegerile într-o democrație filtrează preferințe de politici publice, iar alternanța la putere ne asigură că interesele întregii societăți vor fi ascultate. Acest mecanism este completat de alte structuri asociative care urmăresc interese mai strict delimitate, de pildă sindicatele, patronatele și organizațiile neguvernamentale. Avem o ecuație simplă, cu două părți, cetățean și reprezentant. Cel din urmă poate fi un reprezentant local, un primar sau un consilier, sau poate fi reprezentant la nivel național, în Camerele legislativului. Dacă se iau în calcul voturile, atunci reprezentarea cea mai înaltă revine funcției de președinte.

Teoria, simplă la nivel normativ, poate fi în divorț cu practica și percepțiile privind politica de zi cu zi. De pildă, un segment din corpul cetățenilor poate avea convingeri ecologiste, dar să nu existe un partid ecologist. Mai departe, dacă alegerile au loc odată la patru ani, cum ne asigurăm că interesele cetățeanului nu sunt uitate în intervalul dintre alegeri? Aceste exemple nu epuizează dificultățile de a înțelege reprezentarea politică, unul dintre cele mai problematice concepte politice.

Etimologic, termenul de reprezentare provine din latinescul re-praesentare, ce semnifică a face ceva absent din nou prezent sau, în artele plastice, a întruchipa o calitate abstractă într-un obiect, a curajului într-o sculptură. Termenul nu s-a aplicat, la început, oamenilor sau instituțiilor politice. El nu avea înțelesul că unele persoane pot acționa în numele altora, că pot apăra interesele altora. Acest sens quasi-politic apare abia în secolele XIII și XIV, când monarhiile europene încep să convoace nobilimea și cavalerii la consiliile coroanei. Primele forme de re-prezentare țineau de ordinea feudală, pentru că deciziile privind războaiele, succesiunea și, mai ales, taxarea, obligau regele la consfătuire. Când era vorba de război sau bani, monarhiile erau pur și simplu dependente de nobilime. Re-prezentarea a fost o practică feudală, dar înțelesul ei modern a apărut doar după răsturnarea monarhiilor europene.

În perioada feudală au existat instituții reprezentative, însă nu și guvernare reprezentativă. Conceptul de reprezentare a jucat un rol major în teoriile contractualiste, cele care au dislocat, la începutul modernității, concepția privind dreptul divin al regilor de a conduce. Mult mai târziu, în zilele Revoluției Franceze, s-a conturat viziunea că o instituție reprezentativă poate vorbi în numele tuturor cetățenilor, în numele națiunii. Parlamentul Franței era împărțit în cele trei Stări Generale, începând cu 1614, anume clerul, nobilimea și restul cetățenilor, ultima fiind Starea a III-a. În desfășurarea revoluției, un moment crucial este 17 iunie 1789, când Starea a III-a își schimbă denumirea în Adunarea Națională cu implicația că aici este reprezentată întreaga națiune (devenită apoi și adunare constituantă). Această schimbare de nume a fost instigată de Emmanuel Joseph Sieyès, un cleric renegat și autorul celebrului text Ce este starea a III-a? Calculul revoluționarilor francezi era simplu; dacă nobilimea și clerul reprezintă 200,000 de cetățeni, atunci restul de 25 de milioane de cetățeni sunt reprezentați de Starea a III-a, așadar întreaga națiune.

Părinții fondatori ai SUA urmăreau cu interes dezbaterile de pe continent și nu e o surpriză când afirmă că Europei moderne „îi datorează marele principiu al reprezentării (The Federalist, 14). Primul articol al Constituției americane folosește termenul de reprezentare chiar în numele puterii legislative, Camera Reprezentanților (House of Representatives), ca instituție în care se regăsește întreaga națiune, în vreme ce Senatul, mult mai redus ca dimensiuni, avea menirea de a reprezenta statele la nivel federal.

În istoria României, prima delimitare a ideii de reprezentare politică îi aparține lui Ion Câmpineanu, liderul Partidei Naționale din Valahia, care, în documentul politic numit Act de unire și independență (1838) își descria misiunea în Adunarea Obștească astfel: „a cerceta dacă scopul constituției este agiuns, dacă orânduiala, dreptatea și economia domnesc în toate ramurile administrației, dacă sumile statului sunt întrebuințate pentru binele statului”. Potrivit profesorului Cristian Preda, textul lui Ion Câmpineanu „marchează începutul istoriei reprezentării românești”. Alături de proiectul său constituțional, Osebitul act de numire a suveranului românilor (5/17 nov 1838), idealurile exprimate de Ion Câmpineanu își vor fi găsit continuitatea în Revoluția pașoptistă, când va fi numit pentru o scurtă perioadă ministrul Dreptății. După ce fusese unul dintre sfetnicii apropiați al lui Pavel Kisseleff, cariera sa politică reală a debutat odată cu mandatul de deputat de Brăila în Adunarea Obștească, în 1833, și va culmina cu funcția de ministru al Instrucțiunii Publice (1854-1856).

Dacă rândurile lui Ion Câmpineanu ne arată cum înțelegea un deputat rolul de reprezentant în legislativ, Proclamația de la Islaz (9 iunie 1848) este primul document politic care solicită reprezentarea întregului corp de cetățeni. La Punctul 4, semnatarii pașoptiști reclamă o „Adunanță generală compusă de reprezentanți ai tuturor stărilor societății”. În primăvara lui 1848, în Moldova și în Țara Românească au început să circule foi volante anonime, cea mai importantă fiind un text cu titlul Ce sunt meseriașii? Meseriaș însemna oricine e implicat într-o activitate de comerț sau producție, inclusiv țărănii, și teza era că aportul lor social-economic justifică rolul conducător în societate, spre deosebire de boieri, considerați neproductivi. Astfel, ecoul întârziat al ideilor Revoluției franceze a pus în mișcare energiile revoluționare ale lui 1848. Constituția din 1866 preia termenul de reprezentare în cuprinsul art. 32 – „Puterea legislativă se esercită colectiv de către Domn și representațiunea naționala. Representațiunea națională se împarte în duoe Adunări: Senatul și Adunarea deputaților”. Așa cum remarcă Cristian Ghinea într-un volum recent apărut la Humanitas, după 1848 începe „marșul istoriei moderne a României de a pune în aplicare Proclamația de la Islaz”.

Conceptul de reprezentare politică rămâne unul polimorf, cu fațete multiple și supus unor revizuiri continue. Într-un prim sens, reprezentarea politică este strâns legată de procesul electoral, de autorizarea inițială prin care cetățenii deleagă unei persoane dreptul de a acționa în numele lor. Când vorbim despre reprezentare, ea nu poate fi separată de principiul responsabilității – central pentru această viziune nu este legitimitatea competiției electorale, ci faptul că reprezentanții trebuie să se achite de obligațiile față de electori. Un al treilea sens este reprezentarea simbolică, de pildă când citim în constituția actuală că președintele este reprezentantul statului român. O răsturnare a unghiului din care privim reprezentarea este conținută în ideea că societatea trebuie să se reflecte proporțional în corpul legislativ. Acest sens al reprezentării justifică, de exemplu, ideea că dezechilibrul de gen din legislativ poate fi recalibrat prin instrumente legislative. Parlamentul este văzut, în acest sens al reprezentării, ca o oglindă fidelă a tuturor straturilor sociale. Cea mai importantă semnificație solicită ca interesele celor reprezentați să fie într-adevăr promovate și apărate într-un mod în care cetățenii nu au obiecții față de ceea ce se face în numele lor. Acest tip de reprezentare, numită „reprezentare substanțială”, rămâne idealul democrației liberale.

Vorbim astăzi despre crizele ale democrației, însă localizarea maladiei e dificil de făcut. Fără îndoială, o parte a crizei ține și de mecanismele reprezentării politice, uneori departe de așteptările cetățenilor. O primă cauză a acestei nemulțumiri este legată de reprezentarea ca pervertire a selecției prin alegeri, având drept rezultat un sentiment de dezamăgire față de „clasa politică”. La fel de bine, o criză a reprezentării poate fi înțeleasă și prin suspendarea principiului responsabilității. Mecanismele de a-i ține responsabili pe decidenți nu par să funcționeze de fiecare dată. Promovarea intereselor cetățenilor, ceea ce numim reprezentare substanțială, pare mai degrabă o excepție decât regula jocului politic. Există și cealaltă latură a relației binare a reprezentării. O criză a reprezentării se poate manifesta și prin simptome precum abandonul civic, absenteismul la alegeri și apolitismul. Ambele părți ale relației de reprezentare (cetățean și reprezentant) pot fi în răspăr cu idealurile unei democrații funcționale. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro