Reverberatii electorale transatlantice (de Alexandru Lazescu)

Infringerea severa suferita de republicani in alegerile de saptamina trecuta din Statele Unite a fost primita aproape cu urale in multe locuri de pe planeta. Nu doar, previzibil, in lumea musulmana ci si in Europa unde un soi de amnezie colectiva inverseaza cauzele si efectele considerind ca politica externa americana a determinat resurgenta terorismului islamic.

Pentru cei in cauza presedintele George W. Bush si echipa sa de neoconservatori intruchipeaza raul absolut.

Conform unui sondaj de opinie comandat de cotidianul The Guardian, dat publicitatii cu doar o saptamina inainte de alegeri, britanicii vedeau in George W Bush o amenintare mai mare pentru pacea mondiala decit in dictatorul comunist nord-corean Kim Jong-Il sau in presedintele iranian Ahmedinajad, cel care s-a pronuntat in repetate rinduri pentru stergerea de pe harta a Israelului.

Din acest punct de vedere doar Osama Bin Laden il devanseaza pe liderul american.

Astfel de etichete absurde sint departe de a fi singulare. „Reporters sans frontieres” plaseaza Statele Unite pe locul 53 in clasamentul libertatii presei pe 2006 dupa tari ca Mali, Benin, Macedonia, Serbia, Jamaica sau Bolivia (dupa ce in 2002, la inceputul mandatului presedintelui Bush, americanii ocupau locul 17 !).

E doar una din multiplele formule aparent obiective, documentate stiintific, de a demoniza administratia de la Washington. Din aceleasi motive o pelicula mediocra semnata de Michael Moore al carei singur merit era acela ca il satiriza virulent pe George W.

Bush a fost premiata si aplaudata frenetic la festivalul de film de la Cannes iar raportul despre presupusele inchisori ale CIA inaintat Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei de elvetianul Dick Marty, incropit in majoritate din extrase de presa, a primit o atit de larga mediatizare internationala.

Nimic surprinzator asadar atunci cind un rasfatat al elitelor pariziene ca Emmanuel Todd nu are nici o retinere sa afirme ca in opinia sa Iranul e o tara mai „frecventabila” decit Statele Unite.

In principiu promotorii acestui curent larg raspindit in Europa occidentala, nu doar printre politicienii de stinga ci si in rindul elitelor intelectuale si al presei, care e in general si ea dominata de curentul de stinga, au grija sa precizeze ca nu pun semnul egal intre administratia Bush si America in ansamblu. Ceea ce e adevarat doar in mica masura.

Sentimentele anti-americane, nu doar cele anti-Bush, sint in realitate larg raspindite in Europa de vest. O propaganda intensa de citeva decenii cultivata obsesiv la nivelul discursului public a creat automatisme mentale de acum bine intiparite.

Intr-un comentariu publicat de cotidianul „Le Figaro” la citeva zile dupa consemnarea victoriei electorale a democratilor autorul, Jacques Sapir, tine chiar sa avertizeze ca actualul curs al politicii americane nu trebuie nicidecum asociat exclusiv cu administratia Bush si cu neoconservatorii si ca europenii nu au de ce sa-si faca „iluzii” ca vom asista cu adevarat la

o schimbare de directie semnificativa din acest punct de vedere. „Nu sintem deloc la adapost fata de o resurgenta brutala a mesianismului unilateral american”.

Stinga franceza dar si cea vest europeana in ansamblu priveste cu dispret frecventele trimiteri religioase prezente in discursul public din Statele Unite considerindu-le de prost gust. Acest tip de opinii au prevalat si atunci cind incercarile de a introduce in preambulul de acum defunctei Constitutii Europene o trimitere la radacinile crestine ale continentului au fost categoric respinse.

De altfel, dorind probabil sa marcheze o data in plus distantarea categorica de Statele Unite, politicianul francez Dominique Strauss – Kahn, unul dintre cei trei aspiranti socialisti la candidatura pentru alegerile prezidentiale de anul viitor a scos in evidenta nevoia de apropiere a Europei de lumea mediteraneana vorbind despre „radacinile noastre culturale crestine, evreiesti si

musulmane”. Propunerea trimite mai mult sau mai putin explicit la o regindire identitara a vechiului continent care ar trebui in opinia sa se apropie mai degraba de lumea araba din nordul Africii decit sa cultive in continuare axa transatlantica, inca perceputa drept pilonul fundamental al civilizatiei occidentale.

Asteptarile, mai ales europene, privind o schimbare semnificativa de curs in politica Statelor Unite ignora in mare masura datele fundamentale ale alegerilor de peste ocean plecind de la premiza ca opozitia fata de interventia dinIrak a fost motivul principal al infringerii republicanilor.

Or, in realitate, americanii au sanctionat mai degraba felul in care a fost gestionat conflictul alaturi de scandalurile de coruptie care au erodat si ele masiv sprijinul pentru partidul lui George W. Bush. Mai important, nu am asistat nicidecum la o deplasare electorala importanta in planul valorilor ci la fenomenul invers.

Democratii au cistigat pentru ca mai ales in sudul si in centrul Americii au venit cu candidati de nuanta conservatoare, denumiti de presa „blue dogs”. Jim Webb, spre exemplu, cistigatorul alegerilor din statul Virginia, cele care au decis in final controlul Senatului, a fost secretar al marinei in timpul administratiei Reagan.

Aceasta situatie va duce la o coabitare nu tocmai simpla intre conducerea Partidului Democrat dominata de politicieni liberali proveniti de pe coasta de est si de pe cea din vest si noua falanga democrata cu tenta pronuntat conservatoare.

Oricum, e de asteptat ca batalia sa se duca la Washington mai ales pe agenda interna, adica pe nivelul taxelor, deficitul fiscal, asigurarile de sanatate, si nu pe cea externa desi impasul din Irak a fost poate cel mai important cal de bataie al democratilor in recenta campanie electorala.

Mai ales ca inlocuirea lui Donald Rumsfeld cu Robert Gates, membru in grupul bipartizan Baker – Hamilton constituit pentru a propune recomandari privind o regindire a politicii americane in zona, a dezamorsat inca din start o parte din presiunile pe aceasta directie.

In plus Partidul Democrat nu are in mod evident nici o formula miraculoasa care sa permita retragerea rapida a militarilor americani din Irak fara a lasa tara in haos. De altfel din punct de vedere tehnic deciziile majore pe chestiuni de securitate si politica externa se iau la Casa Alba si nu in Congres.

Ceea ce poate face Congresul este sa creeze comisii de ancheta care sa hartuiasca echipa presedintelui Bush sau sa taie banii alocati militarilor din Irak, optiune pe care Nancy Pelosi, viitoarul speaker al Camerei Reprezentantilor s-a grabit sa o elimine din start dindu-si seama ca ar genera o reactie negativa masiva la nivelul opiniei publice.

Asa ca pe fond, cu exceptia unei previzibile schimbari de ton nu este de asteptat o recalibrare de substanta a politicii externe a Washingtonului in perioada imediat urmatoare.

Acest tip de analiza confirma pina la umra aprecierile facute de Jacques Sapir in Le Figaro. Problema e ca semnatarul comentariului din cotidianul francez vede politica externa a Statelor Unite exclusiv intr-un registru negativ, un punct de vedere demn de luat in seama pentru ca nu e deloc singular. Domnul cu pricina vede doar o singura raza de lumina.

Aceea ca paralizia probabila de la Washington acum dupa ce democratii vor prelua controlul celor doua camere ale Congresului va oferi un spatiu de oportunitate pina in 2008 pentru a furniza „solutii realiste” crizelor din Orientul Mijlociu si din Afganistan.

Cum ? Printr-un partenariat strategic cu Rusia se grabeste el sa raspunda. Sigur, unii ar putea sa se intrebe de ce europenii nu au reusit sa vina pina acum cu o „solutie realista” in dosarul nuclear iranian. Ca sa fim corecti ei au fost de fapt umiliti de-a dreptul de regimul fundamentalist de la Teheran sprijinit mai pe fata sau mai discret de China si de Rusia.

Kremlinul, „partenerul strategic” pomenit mai sus, care mai nou a respins fara prea multe menajamente si cererea liderilor Uniunii Europene, intruniti la Lahti in Finlanda, de a semna un acord pe termen lung care sa garanteze un flux constant de titei si gaze naturale pentru tarile din spatiul comunitar, desi declarativ a cerut Iranului sa colaboreze cu comunitatea internationala a

avertizat foarte explicit in acelasi timp ca va recurge la dreptul sau de veto pentru a bloca orice rezolutie mai dura ce ar putea fi adoptata de Consiliul de Securitate al ONU.

Ce e frapant e faptul ca tonul unor astfel de comentarii seamana ca doua picaturi de apa cu cel adoptat de presa de la Teheran. Zilele trecute ziarul iranian „Keyhan” considera rezultatul alegerilor o veste excelenta nu pentru ca democratii ar fi mai buni decit republicanii ci pentru ca astfel vor apare tensiuni in sistemul politic de peste ocean.

„Atunci cind americanii nu au probleme acasa creaza probleme altor tari asa ca e foarte bine daca ei se bat unii cu altii pentru o perioada de timp”.

Sigur se poate spune ca dupa tensiunile accentuate aparute la debutul interventiei in Irak, in 2003, relatiile dintre Statele Unite si principalele capitale din Europa s-au incalzit considerabil, mai ales dupa ce Angela Merkel a devenit cancelarul Germaniei.

Atit in dosarul iranian cit si in chestiunea tot mai critica a securitatii energetice, ceea ce aduce in prim plan relatiile cu Rusia, americanii si europenii se afla de aceeasi parte a baricadei.

Numai ca pe termen lung daca nu se face ceva pentru a stopa clivajul transatlantic, pe care o buna parte din elitele europene se straduie din rasputeri sa-l amplifice, osatura fundamentala pe care se sprijina intreaga civilizatie occidentala poate fi serios avariata cu potentiale consecinte dramatice pe termen lung.