Româna și latina în școala românească. Meditații pe marginea ultimei propuneri de reînnoire a legilor educației naționale

Uitându-mă peste proiectul de lege pentru învățământul universitar „România educată”, am observat că limba latină este exclusă din nou de la examenul național de bacalaureat. Limba latină ar fi proba ideală pentru cei care termină profilul de filologie. Ce poate fi mai definitoriu pentru conceptul însuși de filologie decât studiul limbilor clasice? Și totuși, legea stipulează sec, citez „pentru profilul umanist, specializarea filologie, din filiera teoretică o probă scrisă din limba și literatura română și limba și literatura unei limbi de circulație internațională studiate, cu accent pe competențele dezvoltate în cadrul acestei specializări”. În formularea „limbă de circulație internațională” nu îmi fac iluzii că este cuprinsă și limba care a reprezentat prima specializare posibilă la toate universitățile europene și nord-americane, inclusiv Universitatea București, nici principalul liant care unește bătrâna noastră civilizație apuseană.

Însă așa cum studiul limbii latine și grecești au însemnat temeliile educației și ale culturii europene, dispariția treptată a acestor limbi din curriculum, în mod tăcut și acceptat ca o necesitate a progresului chiar și de nostalgici, antrenează demolarea lentă a tot ceea ce s-a construit pe spatele lor. Primul exemplu, cel mai vizibil, este limba și literatura română însăși – aceasta a fost de ceva vreme redusă la „comunicare”, manualele de clasele I-VIII sunt deja pline de traduceri din alte literaturi, iar acum se profilează deja împrăștierea obiectului de studiu într-o probă de bacalaureat comună cu „matematica, științele, istoria și geografia României și Europei și științele socio-umane”. Așadar, limba și literatura română va fi recontextualizată și revizuită, în raport cu științele (cultul fals al zilei) și desigur cu noile direcții impuse de „științele” socio-umane. O rămășiță de limbă și literatură română se va păstra doar, izolat, la proba facultativă a profilului filologic. Utilitatea (?) disciplinei, în oglindă cu „adevărata” utilitate și „impozanta” actualitate a celorlalte discipline, o va forța să ia un loc și mai umil la masa obiectelor de studiu necesare creării absolventului ideal pentru integrarea „pe piața muncii”. Acolo unde merge latina, se duce și româna.

Îmi obiectează un prieten că totuși, uite, ceva bun se întrevede la orizont: se va studia gramatica limbii române în liceu! Probă de admitere la Drept și Litere, gramatica limbii române nu se putea asimila până acum decât prin mijlocul meditațiilor. Iată, liceenilor li se oferă șansa de a se pregăti la clasă pentru aceste facultăți. Direcția largă în care merge disciplina limbii și literaturii române nu ne permite, însă, din păcate, decât o singură interpretare a generozității ministeriale: introducerea gramaticii la liceu este motivată în principal de eșecul predării acesteia în clasele primare și în gimnaziu. Domnul ministru a remarcat notele dezastruoase la secțiunea de gramatică a Evaluării Naționale și a decis nevoia de ore remediale, la liceu. Aceasta va justifica, probabil, în și mai mare măsură, „ușurarea” programei gimnaziale de gramatică, dacă tot va fi studiată și în anii de liceu…

Am experimentat anul acesta pentru prima oară predarea limbii latine la Facultatea de Litere, acolo unde orice profesor are privilegiul de a întâlni majoritar tineri pasionați de limba, dar și de literatura română. Am în minte expresiile lor de uimire la fiecare lucru nou pe care îl aflau – înaintea lor se afla o limbă veche, moartă, și totuși vie, prezentă în toate cotloanele limbii române, o limbă care explica și completa enorm din tot ce studiaseră până atunci. Păreau că au descoperit un continent nemaivăzut, aflat la zece centimetri adâncime sub ei înșiși, de care nu li s-a vorbit niciodată. Au aflat astfel de ce articolul genitival românesc se acordă cu substantivul anterior, nu cu acela aflat în genitiv, au înțeles în sfârșit semnificația cazurilor și de ce româna are formal numai două cazuri (dacă exceptăm vocativul), s-au lămurit de unde vine pluralul românesc și cel italienesc, în opoziție cu cel francez, englez, spaniol. Li s-a limpezit dintr-o dată relația dintre cuvinte precum soare și solstițiu, femeie și familie, inimă și animație, cuvânt și convenție. Și multe, multe altele, înghesuite în numai paisprezece săptămâni de curs, un semestru. Cu acest unic semestru, în care abia am reușit să acopăr jumătate din gramatica latină, ei vor avea dreptul să predea două semestre de latină la clasa a VII-a. Este oare corect? Ne putem aștepta la performanțe deosebite din partea acestor viitori profesori? Sau speranța perversă este aceea că aceștia nu-și vor face treaba și vor justifica atunci eliminarea completă a acestei materii incomode? Îmi vine în minte strategia clădirilor monument istoric lăsate în paragină pentru a putea explica necesitatea demolării lor.

Doar că, tâind la rădăcina identității noastre, seva nutritivă din care ne tragem puterea va seca. Toate crăcile, crengile și ramurile se vor usca, rând pe rând, și ele. Un exemplu minor, dar sugestiv, a fost renunțarea, în toamna lui 2021, din motive de pandemie (?), la teza la latină pentru profilul liceal de filologie. Oricum teza devenise o anomalie acolo: la profilul de filologie există o singură oră de latină, însă două de fizică, două de matematică, două de logică. Nu a trecut mult (câteva luni?) și ministerul a decis să se renunțe la TOATE tezele. Observați direcția?

Istoric vorbind, țările de mare civilizație pe care obișnuiam să le admirăm au pus la rang înalt învățarea limbilor vechi – știau prea bine secretul: studierea largă al limbilor latine și grecești, limbi care au ajuns să domine culturi de mare diversitate, timp de milenii, prin versatilitatea lor, se va răsfrânge asupra limbilor vernaculare, le vor ajuta să devină limbi standardizate, cum se spune în lingvistică, limbi imperiale și colonizatoare, sau cel puțin să supraviețuiască în fața asaltului altor limbi, mai puternice. Desigur, într-o măsură mai mare sau mai mică, astăzi s-a generalizat în tot Occidentul declinul acestor limbi clasice, în contrasens cu avântul studiilor de sociologie, politică sau comunicare. Dar să vedem totuși proporțiile dezastrului: o țară precum Canada, cu o populație de 38 de milioane de locuitori, majoritar imigranți, are nu mai puțin de patruzeci și cinci de departamente universitare de „Classics”. România are, formulez cu generozitate, CINCI. Am spus destul, cred.

Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro