România se joacă de-a școala
Școala ar trebui să fie piatra de temelie a vieții. Rolul școlii nu este doar de a livra informație semestru după semestru pentru a bifa programa, ci de a forma caractere, de a-i ajuta pe copii să înțeleagă ce citesc, să știe să se informeze și să ia decizii cu ochi critic, să distingă între argumente și să-și exprime propriile păreri într-o formă logică. Mai mult, atunci când acasă educația nu este o prioritate din varii motive, școala ar trebui să reușească să suplinească lipsurile. Mersul copiilor la școală ar trebui să aibă un sens în dezvoltarea lor, nu să fie o rutină fără fundament. Din păcate, școala din România nu reușește să bifeze aceste obiective de căpătâi.
Cauzele sunt multiple, de la materia plină de chestiuni abstracte, de denumiri alambicate și de noțiuni fără aplicabilitate, care nu a mai fost actualizată și adaptată la felul în care societatea și piața muncii s-au dezvoltat, până la dezinteresul profesorilor și al părinților, care văd uneori în școală o pierdere de vreme.
44% dintre elevii români sunt analfabeți funcțional, adică învață, dar nu știu ce
La ultima testare PISA (2018) s-a constatat că 44% dintre elevii români sunt analfabeți funcțional, procentul fiind mai mare decât cel din 2015 când s-a situat la 39%. Potrivit aceluiași raport, doar 1% dintre elevi sunt foarte performanți la capitolul citire. 1% pentru o competență de bază, în lumea în care alții plănuiesc zboruri turistice pe Marte. O altă testare, cu nișă pe științe și materii exacte a arătat anul trecut că 22% dintre elevii de clasa a VIII-a sunt analfabeți funcțional la matematică, chimie, fizică și biologie, România fiind pe ultimul loc în UE la acest capitol. Dacă mai facem un pas și adăugăm la aceste procente și cifrele abandonului școlar imaginea de ansamblu arată mult mai rău. Ce definiție putem da atunci sistemului nostru de învățământ? Un sistem în care intră rând pe rând copiii, dar scapă cine poate, axat pe memorare mecanică și repetiție, care promovează individualismul în locul muncii în echipă.
Nu ne place meritocrația- burse de merit pentru jumătate din elevii de gimnaziu și liceu din țară
De curând a fost scandalul burselor de merit: ministrul Educației a propus majorarea notei pentru a obține bursa de la 8.50 la 9.50. Aberant aș zice, dar asta doar la prima vedere, căci cifrele arată o situație în contrast cu statisticile amintite anterior: peste 53% dintre copii aveau bursă de merit.
Școala online a crescut cu 27,29% numărul elevilor cu medii de peste 8.50, asta în contextul în care realitatea din teren a arătat profesori slab pregătiți la capitolul digitalizare. Mai mult, în mediul rural știm bine că tabletele au ajuns greu. Gestionarea orelor virtuale și a metodelor de evaluare a fost un show improvizat. Pe ce se bazează creșterea?
Ori suntem o nație de genii, ori notarea în învățământ are o problemă și nu mai există ierarhie. Cum putem motiva real copiii dacă toți au 9 și 10 pe linie? Cum se poate recompensa munca dacă toți copiii primesc aceleași note? Cum se corelează aceste cifre cu rata mare de abandon școlar? Avem jumătate de copii genii și jumătate atât de proști încât nu termină opt clase sau nu sunt capabili să înțeleagă un text pe care îl citesc?
Note ca să dăm bine
Problema notării ține de câteva mentalități de care nu ne dezicem ca nație. În primul rând, părinții intervin la orice notă mică primită de copil, acuzând de multe ori că „a fost doar o scăpare și îi strică media”. Vă întreb însă: este normal ca un copil să fie de 10 la toate materiile? Poate excela în egală măsură și la literatură și limbi străine, și la muzică, și la sport, și la matematică? Eu zic că nu. Ne place să ascundem mizeria sub preș. Este sport național și nu ne dezicem de el nici la școală. Forme fără fond.
Goana după note are două cauze: prima, faptul că se ține cont de mediile de an la admiterea la liceu; a doua – orgoliul părinților care dictează că fiica sau fiul trebuie să aibă note mari.
Faptul că aceste note din gimnaziu contează la admiterea la liceu este o greșeală majoră. Nu avem același barem de notare între școli și nici măcar între clasele din cadrul unei unități. Profesorii sunt diferiți, abordările și metodele nu sunt unitare. Unele cadre didactice sunt mai severe, altele mai relaxate. Subiectivismul nu lipsește. Un elev care vrea să urmeze un liceu de muzică nu ar trebui să fie afectat de nota la sport, de exemplu. Argumente în favoarea menținerii notelor din generală pentru nota de admitere la liceu nu prea văd. Ori dacă sunt, pălesc în fața contraargumentelor.
Materia și programa școlară – o altă problemă majoră. Îi îndopăm pe elevi cu noțiuni abstracte, le cerem să învețe comentarii pe de rost, nu le explicăm cum noțiunile de fizică au sens în viața reală, alături de multe altele și obținem reversul medaliei: în loc să avem copii deștepți, avem copii plictisiți și care fug de școală. De ce e nevoie de studierea limbii latine un an în gimnaziu si nu doar la cei care urmeaza un profil de filologie? De ce interacțiunea la clasă lipsește de cele mai multe ori, iar predarea se reduce la vestitul „eu vă spun, voi notați”?
Nu ne mai putem ascunde după deget: sistemul românesc de educație are deficiențe majore. Și totuși, școala este singura modalitate prin care unii copii își pot depăși condiția socială. Nu vor ieși toți doctori, ingineri sau avocați, o miză de care nici măcar nu este nevoie. Toți însă au șansa, prin cunoaștere și dezvoltare, să ajungă să câștige mai mult decât părinții lor, să-și construiască un drum, un rost.
Într-o societate în care uneori o masă caldă este un stimulent pentru ca părinții să își trimită copiii la școală, este de apreciat inițiativa avută de Anca Dragu de a oferi o masă caldă gratuită copiilor. Nu este un clișeu, viitorul unei țări chiar îl reprezintă copiii ei. Dar pentru a avea un viitor este nevoie și de cadre didactice specializate.
Vrem sistem de învățământ funcțional? Ne trebuie profesori pregătiți!
România nu a atins nicio țintă pe Educație și Cercetare din cele asumate prin strategia Europa 2020. Practic, timp de zece ani, din 2010 și până în 2020 sistemul de educație nu s-a urnit din loc, ba chiar a ajuns mai jos. Ca atare, există și o problemă de percepție și de supraapreciere.
Profesia de cadru didactic a fost de multe ori în centrul dezbaterilor. Unii acuză beneficiile și vacanțele de care au parte profesorii. Într-adevăr, este o profesie cu privilegii, față de alți oameni care lucrează în fabrici și șantiere, în frig, ploaie, departe de familii sau pentru salarii mici și beneficii zero. Pe de altă parte, profesorii susțin că timpul liber nu este de fapt pentru ei, ci pentru hârțogărie și birocrație excesivă. Și aici este un adevăr, însă consider că ne lovim și de o problemă de percepție. Multe cadre didactice nu au pulsul realității și nu înțeleg că există puține locuri de muncă cu o normă de 17-18 ore pe săptămână care să ofere și alte avantaje. De cele mai multe ori, munca de profesor este mai grea în primii ani. Apoi, fișele folosite la clasă și strategiile se refolosesc.
Pregătirea cadrelor didactice pentru contextul digital, pentru interacțiunea la clasă, dar și pentru maniere de predare adaptate pieței muncii nu este un moft. În sectorul 5 din București se implementează o inițiativă pornită de USR PLUS la nivelul primăriei prin care cadrelor didactice din preuniversitar li se acordă vouchere pentru cursuri de digitalizare. Există o astfel de inițiativă, tot a USR PLUS, și la nivelul primăriei Cluj-Napoca.
Sunt proiecte locale care pot schimba ceva, dar nu este suficient. Avem mare nevoie de politici la nivel de țară, de programe prin care să îi ajutăm pe oameni să conștientizeze că profesorii dau tonul, că elevii nu pot atinge obiectivele de performanță decât dacă are cine să-i învețe.
Ce-i de făcut?
Din punctul meu de vedere sistemul de învățământ are nevoie, în primul rând, de patru reforme-cheie. Eliminarea notelor din gimnaziu ca procent pentru nota de admitere la liceu este extrem de importantă pentru a da sens viitorului copiilor și pentru a nu le pune inutil bețe în roate, doar ca să ne putem mândri cu un carnet plin de 10.
Mai mult, avem nevoie de eliminarea unor materii și restructurarea programei. Nu este normal ca un copil să petreacă șapte-opt ore la școală, iar când ajunge acasă să facă teme. Învățământ sustenabil înseamnă să renunțăm la tocit, la concepte abstracte, să simplificăm teoria și să renunțăm la detaliile fără fond. De ce este util ca un copil să știe exact, la virgulă, care este populația unei țări?
O Românie cu adevărat educată are nevoie de mai puțină hârțogărie în cârca profesorilor. Debirocratizarea învățământului apare pe agende de plan de țară, dar nu ajunge niciodată la rând. Profesorii trebuie să se ocupe de copii, nu de dosare. Trebuie să gândească strategii de predare, să abordeze noi metode de evaluare, să urmărească parcursul elevilor, nu să fie pierduți în foi inutile. Ce fac cei de la putere pentru educație? Momentan alocă procente minime din PIB și ignoră că profesorii au nevoie de resurse ca să-și facă treaba.
INTERVIURILE HotNews.ro