Salvarea unei natiuni prin justitie. Refondarea politicii romanesti. Reconstructia partidelor

Punctele cheie:

• Germenii unei culturi a statului de drept, într-o Românie profund coruptă, în care s-a arătat de secole dispreţ pentru reguli şi legi, anunţă înnoirea de care aveam atâta nevoie;
• Abuzurile şi hoţia istorică a conducătorilor şi reprezentanţilor politico-administrativi ai României, la toate nivelurile, au devenit intolerabile, atât pentru cluburile euro-atlantice la care am aderat cât şi pentru poporul român, unul de regulă răbdător, învăţat să suporte aroganţa şi privilegiile „elitelor” de tip fanariot, cu speranţa că va putea până la urmă „să se descurce” pentru a supravieţui, într-un veşnic compromis cu propriile sale tare şi complexe;
• Îmbogăţirea prin politică a fost eradicată demult în spaţiul culturii occidentale, acest vestigiu al civilizaţiei pre-moderne regăsindu-se astăzi doar în ţările lumii în curs de dezvoltare („a treia”, cum se spunea odată);
• Prin trezirea justiţiei, societatea românească va câştiga o ultimă şi nesperată şansă la modernizare culturală, socială şi politică, precum şi la occidentalizare reală;
• Contra-atacul justiţiei, venit târziu dar, sperăm, nu „prea târziu”, trebuie susţinut cu toate energiile societăţii, pentru că beneficiile nu vor întârzia să apară, ca un curent binefăcător, dătător de încredere, care „oxigenează” toate straturile şi cotloanele îmbâcsite şi nefericite ale acestei ţări şi le trezeşte la viaţă;
• După resuscitarea şi însănătoşirea justiţiei, trebuie trecut neîntârziat la refondarea politicii democratice din România, pe bază de integritate, competenţe profesionale şi meritocraţie;
• Reconstrucţia urgentă a partidelor, alături de statul de drept, este singura şansă pentru redarea încrederii pierdute în capacitatea democraţiei de a aduce oamenilor de rând bunăstarea (vezi sondajele tot mai ameninţătoare din ultimii ani);
• Cooptarea în politică a profesioniştilor integri pe care încă îi mai are România, a clasei mijlocii educate, care întâi a practicat (cu rezultate) o meserie şi apoi se apucă de politică (nu invers), ar putea reapropia partidele de societate şi ne-ar scuti cu certitudine de aerul de mediocritate intelectuală şi impostură generalizată de acum (cu excepţiile salutare, risipite ici-colo prin partide, care doar întăresc observaţia de fond);
• Ratarea acestei ultime şanse pe care ne-o dă naşterea chinuită a culturii statului de drept, printr-o eventuală pierdere a „bătăliei pentru justiţie”, ne-ar arunca definitiv în haosul de la periferia Europei, din care singura soluţie pentru oamenii tineri ar mai reprezenta-o, cinstit vorbind, emigrarea.

Lăsând pentru o săptămână tensiunile politicii internaţionale de o parte, dar conştienţi totuşi că, rămaşi în afara spaţiului occidental, ne-ar fi pândit aceleaşi riscuri ca cele de la Est de noi, privim în aceste zile epopeea „bătăliei pentru justiţie” din România cu sentimentul că, în sfârşit, rezistenţa corupţiei sistemice poate fi învinsă. Da, cred acest lucru şi sper să nu fiu naiv în această încredere.

Conspiraţia baronilor fălcoşi, cu feţe de ciocoi sfidători, sau a versiunii lor spilcuite, cu aer de „papiţoi” îmbogăţiţi, poate fi până la urmă spartă. Chiar dacă nu complet, sistemul de aranjamente al României omnipotente poate fi măcar fisurat, atât cât să pătrundă lumina presei în catacombele puterii stătute şi să vedem mizeria contractelor cu bani publici şi a evaziunii fiscale. Această conspiraţie a clanurilor corupte care s-au cocoţat pe sacul de bani publici poate fi demascată şi stopată. Justiţia poate face acest lucru, oricât s-ar victimiza ciocoii de astăzi ai României şi oricâte instrumente media ar avea la dispoziţie.

Trebuie cu toţii să înţelegem că suntem o ţară săracă şi (sau în primul rând) pentru că ei şi predecesorii lor au devalizat de-a lungul timpului bugetele centrale, judeţene şi locale ale acestei ţări, amputându-i oportunităţile de dezvoltare. E suficient să comparăm valoarea vilelor, terenurilor şi maşinilor sau a conturilor familiilor lor cu suma salariilor din funcţiile publice avute şi impozitele plătite ca să pricepem de ce pleacă din ţară medicii plătiţi cu patru sute de euro, de ce este educaţia tinerilor tot mai slabă, de ce s-a degradat uman mediul în care trăim. Simplu spus, corupţia şi lipsa culturii statului de drept devastează tot în calea spre înavuţire.

Dacă nu înţelegem acest lucru simplu, elementar, anume că furturile sub toate formele posibile, mari sau mici, ne-au ţinut atâta amar de vreme la coada Europei, vom rămâne probabil la ideea puerilă că asistăm la pedepsirea nedreaptă, pe criterii politice, a unor nevinovaţi „baroni” iubiţi în teritoriu, a unor „oameni de afaceri”, „împăraţi”, „unchi”, „naşi”, „grei ai fotbalului” etc. Noi, ca victime directe sau indirecte ale hoţiei lor, i-am plânge astfel (prosteşte sau din micul interes?) tocmai pe călăii destinului european al României, deci pe prădători.

Hulită decenii la rând, intimidată, nesigură de uriaşa ei putere transformatoare a societăţii, ea însăşi multă vreme parte a sistemului corupt, justiţia din România îşi poate lua, acum şi în anii care urmează, „revanşa” pe care acest popor asuprit de propriile lui „elite” o aşteaptă de generaţii.

Strivirea baronatelor de orice fel, care sfidează şi domină astăzi viaţa publică din România (în politică, administraţie, economie, medicină, universităţi, sport etc.), ar reda „şansa la aer curat”, la respiraţie, a unei societăţi bolnave de o umilinţă consfinţită şi asumată ca tradiţie instituţională, roasă de fraudarea legii şi a banului public, de laşitate, tocmeală şi compromis. Asta trebuie acum să facă justiţia, dacă poate! Iar noi, ca spectatori ai teribilei încleştări, ar trebui, deşi nu putem decât cu mica putere a cuvântului scris sau rostit, să încurajăm această revoluţie a justiţiei, cerută imperativ de români şi de mediile occidentale, care ne-ar putea scoate (dacă nu pe noi, măcar pe copiii noştri) din feudalismul târziu al spaţiului oriental.

Dacă justiţia va reuşi în acest pariu dificil al statului de drept, urmează, într-o logică firească, refondarea politicii şi reconstrucţia partidelor din România. Cu alţi oameni şi alte idei. Fără mituiţi şi mituitori, fără evazionişti şi plagiatori, fără avantaje pentru ei şi familiile lor, obţinute prin folosirea funcţiei publice, fără locuri pe listele parlamentare şi în consiliile de administraţie bine plătite pentru soţiile/soţii şi copii lor mai mult sau mai puţin agramaţi, fără tentaţia vinovată a amnistiei grosolane. Astăzi, dacă nu aparţii niciunui grup de interese şi nu te raliezi la partizanatul şi clişeele uneia sau alteia dintre taberele politice, oricât de exagerate ţi s-ar părea uneori acestea, nu ai loc nicăieri. Nimeni nu are nevoie de cineva care gândeşte liber şi critic şi care nu se gudură pe lângă marii lideri, urmând orbeşte canoanele impuse.

Mai vechi sau mai noi, partidele trebuie să iasă din mecanismele viciate ale baronatelor centrale şi locale, ale grupurilor închise care au acaparat puterea, din abordările „sectare” în care nu poţi să fii decât „de-al nostru” ori „de-al lor”. Partidele trebuie să plece urgent după oameni de calitate, decenţi, integri, serioşi, profesionişti validaţi în mediile lor, cărora trebuie să le accepte judecata liberă şi să nu-i constrângă la prostituţie intelectuală şi morală. N-am auzit inepţie mai mare decât apelul la supunere oarbă în partide, pe criteriul „soldatului credincios al partidului” (care nu gândeşte ci doar trage în tot ce mişcă, nu?) sau al partidului aflat „la război”, împrejurare în care orice prostie spusă de liderul partidului trebuie aplaudată şi eventual propagată în mediul local. De ce, de exemplu, un plagiator pleacă, în statele dezvoltate, din funcţia publică deţinută dar rămâne la putere la noi? Simplu: pentru că cei care, la nivelul ministerului, agenţiei sau al instituţiei birocratice ultime, care trebuiau doar să ia act de un fapt evident (constatat, la bază, de facultatea şi universitatea care au acordat iniţial titlul) depind la rândul lor de puterea politică şi de protecţia unui partid sau a altuia pentru a-şi conserva micile avantaje personale.

Instituţiile publice sunt slabe pentru că puterea este excesiv personalizată şi invers, puterea liderilor de orice fel în România este prea mare pentru că instituţiile sunt slabe şi populate cu non-valori. Dimpotrivă, ţările cele mai fericite din lume (Norvegia, Danemarca, Islanda, Finlanda, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Elveţia etc.) au lideri pe care nu-i ştie aproape nimeni dar au instituţii puternice, funcţionale, credibile. Cercul vicios al mediocrităţii României se autoîntreţine. Din această spirală a complicităţilor şi tăcerilor vinovate ne poate scoate doar asocierea dintre triumful justiţiei şi reconstrucţia mecanismelor de selecţie ale partidelor.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro